skip to Main Content

Stimați clienți dorim să vă anunțăm că livrarea comenzilor sosite în această perioadă este posibil să se efectueze cu o mică întârziere din cauza aglomerării firmelor de curierat. Vă mulțumim pentru înțelegere. Sărbători fericite! Refuză

Suferința E Doar Un Rău Temporar. Și Nu întotdeauna Necesar

Suferința e doar un rău temporar. Și nu întotdeauna necesar

Deși scriu într-un sfârșit de săptămână, simțindu-mă sănătos și cu sacii în căruță, știu că suferința e un dat al vieții care nu ține cont de niciun calendar, fie el secular, fie bisericesc. Nu ține cont nici de faptul că suntem atei, agnostici sau credincioși. Sau indiferenți față de divinitate.

Suferința ne însoțește peste tot. Ne naștem, trăim și murim în compania ei. Suntem programați de evoluție să fugim de suferință și, în schimb, să căutăm fericirea. Este, atunci, suferința un rău absolut? Eu zic că nu. Să presupunem, prin absurd, că totuși ar fi așa. Atunci ar exista o soluție simplă pentru toate amărăciunile omenirii: sinuciderea. În masă, evident, ca să fim siguri că nu va suferi nimeni la moartea altcuiva. Luăm toți câte o pastilă proiectată să ne asigure o trecere nedureroasă în neființă și gata. Adio viață, adio omenire, adio suferință umană.

Sau, dacă instinctul de conservare ori religia ne împiedică să ne sinucidem, hai măcar să-i scutim pe alții de suferință. Hai să nu mai facem copii. E o formă de eliminare a suferinței mai lentă decât sinuciderea în masă, dar cu același efect: dispariția speciei umane. Vă dau și argumentul: dacă un copil se naște, are parte de suferință, ceea ce este rău; dar are parte și de fericire, ceea ce este bine. În schimb, dacă nu se naște, copilul nu are parte de suferință, ceea ce este bine; nu are parte nici de fericire, ceea ce nu este neapărat rău. Concluzia: este în avantajul copilului să nu fie născut.

Absurd, nu? Și totuși, v-am prezentat două argumente valide logic în favoarea renunțării la viață, ca soluție împotriva suferinței. Sper că nu am convins pe nimeni; luați-le drept ceea ce sunt – exerciții filozofice – și nu ca pe o promovare a nihilismului.

Așadar, ce e în neregulă? Or fi argumentele valide din punct de vedere logic, dar sunt neconcludente, deoarece pornesc de la falsa premisă implicită despre care vorbeam mai sus, și anume că suferința ar fi un rău absolut. De fapt, suferința este doar un rău temporar – și nu întotdeauna necesar. Temporar fiind, nu are sens să alegem o soluție definitivă precum renunțarea la (sau refuzul de a da) viață. Este uneori și necesar, atunci când reprezintă singurul mod de a ne da seama că e ceva în neregulă cu noi. Și că avem ceva de făcut în ce ne privește. Dacă ar fi fost vorba doar de un simplu defect de fabricație de la natură, evoluția l-ar fi eliminat pe parcurs, în loc să-l propage în toată materia vie și sensibilă.

Suferința joacă un rol central și în budism și în creștinism. E adevărat că între cele două religii există diferențe fundamentale; e suficient să le comparăm iconografiile. Puneți imaginea radiosului Buddha alături de cea a tragicului Hristos; comparați stampele în care maeștrii Zen apar fie încruntați, fie râzând, cu icoanele creștine în care sfinții emană o seninătate supraomenească.

Nu merg mai departe cu comparațiile, din două motive: în primul rând, nu cred că interesează pe nimeni (cu excepția câtorva, din mediul academic, care mănâncă o pâine din astfel de lucruri); ceilalți clerici, deși salariați și ei, mă îndoiesc că au astfel de preocupări. Cu atât mai puțin, restul lumii.

În al doilea rând, cred că accentul trebuie pus pe asemănările dintre religii, diferențele fiind doar motiv de dezbinare. Cu tot agnosticismul meu, îndrăznesc să cred în utopica idee a unei viitoare religii care își va fi rezolvat conflictele interne, devenind astfel capabilă să ofere omenirii o față la fel de coerentă pe cât o face știința de azi. O ipotetică religie, care astfel își va recăpăta, poate, forța civilizatoare din trecut.

În budism și în creștinism, suferința e strâns legată de desăvârșirea spirituală. Dar să nu ne închipuim că vreuna dintre ele ar promova deschis manifestări masochiste, chiar dacă pe alocuri mai întâlnim excese condamnate de orice medic. Fiindcă e limpede: suferința autoindusă nu e semn de mare credință, ci mai degrabă dovada unei tulburări psihice.

Există momente dramatice, când tot ce ne mai rămâne e suferința. Atunci când orice altceva din viața noastră și-a pierdut sensul, ne putem face un scop din a îndura cu demnitate, fără lamentații, suferința.

În fond, ne putem lamenta doar atât timp cât mai avem resurse. Când suferința a devenit insuportabilă, nu ne mai rămâne decât să râdem de ea…

Răzvan Pintea

Răzvan Pintea este consilier pentru dezvoltare personală și orientare în carieră. A acumulat o bogată experiență în relațiile interumane atât în calitate de expert în management, cât și în rolul de soț și tată a doi copii. Pasionat de literatură și filozofie, își dorește să ajute oamenii din poziția de consilier, considerând că astfel contribuie și la propria dezvoltare personală. Îl puteți contacta pe blogul personal www.pintea.me.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută