Când i-am citit cartea, mi-am amintit de momentul în care am decis să fac o revistă pentru părinți, doar pentru a învăța să fiu cea mai bună mamă care aș putea fi pentru fiica mea. Ea era micuță atunci, la fel ca Azalea, atunci când Bethany Saltman a început să cerceteze atașamentul.
După primele 20 de pagini, aveam deja conversații imaginare cu Bethany, răspunzând îndoielilor și îngrijorărilor ei: Stai liniștită: e clar pentru noi toți că ești o mamă minunată și că ai un atașament sigur.
Am știut asta nu pentru că sunt eu, vai, atât de deșteaptă sau pentru că am abilități paranormale care să-mi permită să știu în avans rezultatele ei la testul AAI (Adult Attachment Inventory), ci pentru că Bethany și-a dedicat mai mult de 10 ani descifrării complexei și revoluționarei teorii dezvoltate de Mary Ainsworth cu 50 de ani în urmă. Și a făcut asta fiind inspirată de fiica ei, Azalea, și de relația lor.
Așa că încă înainte de întâlnirea noastră pe Zoom, simțeam că o cunosc cumva, deja, pe Bethany Saltman, invitata interviului din această lună, prin intermediul cărții ei, aclamată în lumea științifică, dar, în același timp, foarte personală.
Cartea ta se intitulează Știința atașamentului: O călătorie în relația părinte-copil. Ai scris-o doar pentru părinți? – nu am avut, totuși, senzația asta citind-o.
Nu, în niciun caz! Sincer, subtitlul (n.r. A mother’s Journey into the Science of Attachment în original) a venit de la editor. Eu aș fi vrut ca subtitlul să fie The Love Story of a Lifetime.
Și mai aproape de ceea ce este adevărat pentru mine.
Deci, pentru cine ai vrut, de fapt, să scrii această carte?
Așa cum spun mereu, nu e doar pentru cine e părinte, ci pentru cine are un părinte, deci, practic, pentru toată lumea. Am scris-o pentru oricine e interesat să înțeleagă cum funcționează atașamentul și puterea interpretărilor noastre, a experiențelor noastre și cum ne formulăm înțelesuri în funcție de opiniile și presupunerile pe care le avem. Atașamentul este lentila prin care am învățat și privit lucrurile, dar, în ultimă instanță, cartea nu este neapărat despre atașament ꟷ este despre dragoste, despre capacitatea de a înțelege cine suntem. Și poți face acest lucru studiind orice alt aspect al… studiului. Pe mine mă atrage studiul în sine, investigarea îndeaproape. Și, desigur, iubesc acest domeniu, al atașamentului.
L-ai studiat 10 ani! Pentru mine, de fiecare dată când părea că am înțeles despre ce este vorba, lucrurile deveneau și mai complicate. Ai simțit același lucru?
Desigur! Nu mi-a venit să cred cât de dificil mi-a fost să înțeleg măcar noțiunile de bază legate de Situația Nefamiliară (Strange Situation). Așa cum mi-a spus Howard Steele (și am scris despre asta și în carte) – să te studiezi pe tine, să studiezi atașamentul, îți activează propriul sistem de atașament. Așa că nu am avut acces la propria mea creativitate și m-am „activat“ mult. Mi-a fost foarte dificil să înțeleg cele nouă episoade ale Situației Nefamiliare și ce se întâmpla în ele. A fost nevoie să mă uit de multe, multe ori la ele, să citesc foarte mult despre asta și să studiez cu experți în domeniu, pentru a înțelege noțiunile de bază. Abia după ce înțelegi baza poți merge în profunzime și poți înțelege subtilități și nuanțe: mi-a luat o eternitate! Și lucrurile au fost din ce în ce mai complicate înainte de a se simplifica, așa cum se întâmplă de obicei.
Pe scurt, poți explica pentru cineva care nu a auzit despre acest lucru, despre Mary Ainswhorth sau despre John Bowlby la ce se referă Teoria Atașamentului?
Teoria Atașamentului încearcă să explice motivul pentru care există sentimente atât de puternice între părinte și copil. Și motivul, din punct de vedere evoluționist, este că suntem programați să avem aceste legături pline de afecțiune și care ne unesc, pentru că un pui de om nu poate supraviețui de unul singur. Așa că ceea ce numim iubire e în parte atașament, această nevoie biologică de a fi aproape și de a avea în grijă o ființă care e adorabilă și de care vrei să fii foarte, foarte aproape. Asta este ceva intrinsec și e la baza fiecărui film, a fiecărui cântec, până și moda se bazează pe această dorință a noastră de intimitate, de a fi văzuți, înțeleși și iubiți. Și este atât lăuntrică și proprie ființei noastre, încât e greu de văzut. Iar Teoria Atașamentului postulează acest lucru fundamental, caracteristic ființei umane.
Și ce este cu Situația Nefamiliară?
Acum o înțeleg mult mai simplu. Deci, Situația Nefamiliară se referă la o procedură de laborator care are loc între un părinte și un copil, în preajma vârstei de 1 an. Este, de fapt, o serie de separări și regăsiri și se bazează pe observația făcută de Mary Ainsworth, anume că într-o pereche cu atașament sigur, copilul se folosește de părintele lui ca bază sigură în momente de pericol sau stres. Astfel, Situația Nefamiliară îi permite cercetătorului să vadă cum nivelul de stres al copilului crește, pentru că este lăsat cu un străin, apoi este lăsat singur, iar când mama (sau părintele) se întoarce, cercetătorul vede dacă acel copil se folosește de părintele lui pentru a se calma.
Înțeleg că această legătură se formează chiar în primul an de viață?
Da, dar, atenție: atașamentul se formează în primul an de viață, dar și sistemul digestiv se formează înainte de a ne naște și asta nu înseamnă că nu continuă să se dezvolte, afectat fiind de condițiile de viață. Așa că da, atașamentul se formează până la vârsta de un an, dar avem toată viața să îl modelăm și să ne transformăm. Avem o anume bază până când împlinim un an, dar nu acolo se termină povestea.
Luând în calcul cel mai bun scenariu: dacă până la vârsta de un an ai un atașament sigur, asta îți conferă vreo superputere pe viață?
Într-un fel, da! Un atașament sigur este cel mai bun lucru pentru un copil. Nu înseamnă că nu va suferi, că nu va fi rănit sau chiar traumatizat, dar îi dă încredere și capacitatea de a se adapta și de a rezista. Iar fraza pe care îmi place să o folosesc este că un copil cu atașament sigur știe cine-i pune unt pe pâine.
Ce mă surprinde este că 65% din populație are un atașament sigur. Însă este de ajuns să arunci o privire în jur, să vezi că oamenii sunt „vraiște“.
Știu, dar asta e frumusețea atașamentului. Nu înseamnă că nu te zbați, că nu suferi, că nu ești (sau pari) nebun sau nevrotic, ci înseamnă că reușești să îți găsești drumul către un soi de siguranță interioară. Oamenii cred, cel puțin în Statele Unite, că atașamentul sigur arată într-un anumit fel: că trebuie să arăți ca pe Instagram, că trebuie să ai un anumit nivel de bunăstare, inteligență, să ai o anumită conduită – asta nu e deloc adevărat!
Mary Ainsworth și-a început cercetarea în Uganda, așa că atașamentul nu are nimic de-a face cu bogăția. Ce factori influențează însă această legătură? E iubirea suficientă? E suficient să-ți iubești copilul, pentru a-i crea un atașament securizant?
Asta e o întrebare foarte bună – depinde cum înțelegi dragostea, căci toți ne iubim copiii. Așa că aș spune că întrebarea este cât de sensibil poți să fii, cât de mult poți să trăiești, să împarți, să accesezi acea dragoste? Cât de mult îi permiți acesteia să îți influențeze comportamentul? Așa că nu, dragostea înseamnă mult, dar nu este suficientă, pentru că, de fapt, copiii au nevoie de o conectare responsivă. Poți să-ți iubești copilul la nebunie, dar dacă nu ești încântat de el, dacă nu-i acorzi atenție, dacă-l iubești pasiv, ca pe un obiect, îl admiri și crezi că e drăguț – asta nu e suficient. Copiii au nevoie de părinți care să le asigure nevoile; nu tot timpul și nu perfect. Deci, depinde de cum definești dragostea, de fapt.
Ce se întâmplă în cazul fraților? Fiecare copil are nevoi diferite și un temperament propriu. Este posibil ca unul dintre copii să aibă un atașament securizant, iar celălalt un atașament nesigur sau evitant? Care este factorul ce face diferența?
Ține de potrivire (n.r goodness of fit, în engleză). În general, tipul de atașament al părintelui (ca adult) se transmite copilului – șansele sunt de 75%. Așa că părintele transmite atașamentul copilului. Totuși, este vorba și despre o potrivire. Eu și Azalea ne potrivim: ea este un copil flexibil, eu un adult intens, ne înțelegem temperamental foarte bine, așa că asta ne întărește calea spre un atașament sigur. Dacă aș fi avut un copil cu o tulburare de spectru autist, mi-ar fi fost foarte greu. Eu am un atașament securizant, așa că șansele sunt să i-l fi transmis, oricum. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le face un atașament sigur: te ajută să te conectezi la copilul pe care îl ai. De aceea spun că e un soi de superputere. Și nu întotdeauna arată așa cum credem noi că ar trebui, dar literatura de specialitate din întreaga lume arată, de decenii deja, că asta este ce se întâmplă în general. Dar, da, copiii pot avea nevoi specifice, pot rămâne nediagnosticați cu anumite afecțiuni care nu sunt tratate, și pentru un părinte poate fi foarte greu să aibă un atașament de tip securizant cu acel copil.
Spui în cartea ta că un atașament nesigur nu este o sentință pe viață, nu este karma, pe care nu poți să o schimbi. Ce ar putea face cineva pentru a „comuta❝ această sentință?
Cu cât ești mai conștient de el, cu atât mai sigur devii, acesta este lucrul minunat la atașament.. Deci, să devii mai acordat la propria ta dorința de conexiune sau, dacă ești o persoană evitantă și nu vrei conexiune, să observi asta: „Văd că prietenii mei iau cina împreună, eu nu – oare de ce?“ Sau „sunt sărbătorile, toată lumea vrea să le petreacă în familie, eu vreau să fiu singur“. Sau observ că „sunt mai degrabă interesat de realizările copiilor mei decât de modul în care se simt“ – interesant! Pur și simplu, devenind mai atenți la sistemul nostru de atașament, devenim mai siguri. Este un sistem uimitor de elegant, dezvoltat de Natură, Dumnezeu, cum vrem să înțelegem, și care este incredibil de eficient.
Deci, aici intră în scenă Mindfulness. Mă întrebam, știind că ești practicant Zen, cum te-a ajutat mindfulness să te conectezi mai mult cu tine ca părinte?
Foarte multe studii arată că un atașament securizant ne face să fim mai atenți, mai prezenți și orice practică de mindfulness pe care o stăpânești te ajută să devii mai sigur. Ce se întâmplă într-un atașament de tip securizant este că ești mai atent la tine; asta e tot. Iar asta înveți de la părinții tăi. Deci, dacă părinții tăi sunt conștienți de propriile lor sentimente, prin osmoză și oglindire, ni le transmit și nouă. Acesta este cel mai important lucru pe care-l face atașamentul: te ajută să te conectezi la tine, astfel încât să poți fi mai iubitor și mai conectat la ceilalți. Cu toții știm oameni care par reci sau în preajma cărora te simți singur. Nu pentru că ei nu te iubesc sau pentru că nu-și doresc să fie aproape de tine, dar pentru că, cel mai probabil, ei sunt atât de desprinși de sine, încât asta transmit. Și noi simțim ce simt ei, bun sau rău, pentru că așa funcționăm ca oameni.
℗PUBLICITATE
Părinții, prin definiție, sunt foarte ocupați. Ce practică sau ce exercițiu de 10 minute le-ai recomanda pentru a se putea conecta cu ei înșiși?
Orice tip de meditație de care oamenii sunt atrași este… – nici măcar nu pot să mă gândesc la o metaforă suficient de bună pentru cât de important este. Fie că este meditație transcendentală, meditație Zen, chiar și yoga, orice; iar 10 minute sunt mai mult decât suficiente pentru început. Lucrul pe care toate aceste practici îl au în comun este că te ajută să conștientizezi ce e în mintea ta. Și este foarte dificil la început, dar credeți-mă, eu am făcut-o ꟷ am trecut de la o minte-maimuță, total dezorganizată, când credeam că n-o să fiu în veci în stare să meditez, la a sta nemișcată săptămâni la rând, cu diferite perioade de mers între. Nu era ceva ce aș fi crezut vreodată că aș putea face și am învățat să iubesc și să mă bazez pe această practică și să înțeleg cât de important este pentru mine să am acces la inima mea, pentru a putea fi conectată la alții.
Nu s-a sfârșit, evident, este o călătorie care continuă, dar cum a schimbat până acum relația cu fiica ta, cu soțul tău, cu frații și cu mama ta?
M-a ajutat să fiu mai încrezătoare, pentru că știu cât de vraiște sunt, dar am ajuns să am încredere completă în știința atașamentului. Așa că îmi spun că dacă se consideră că eu am un atașament securizant, atunci nu sunt atât de îngrozitoare și de defectă cum credeam că sunt. Și este mai mult loc în această poveste a atașamentului sigur decât credeam: este loc pentru mine! – ceea ce e un miracol. Cei mai mulți dintre oameni nu vor ști niciodată dacă au un atașament sigur sau nu, dar eu spun: purtați-vă ca și când l-ați avea ꟷ până la urmă, nu contează, practica e aceeași. Și eu trebuie să stau în fiecare zi să meditez, trebuie să mă controlez, să studiez. Și eu încă trebuie să muncesc din greu la mine, să-mi înghit cuvintele, să-mi gestionez furia, pentru a putea fi mama care vreau să fiu pentru fiica mea.
Ce fel de mamă vrei să fii pentru fiica ta?
Vreau, pur și simplu, să fiu cât de bună pot fi. Vreau să fiu plină de compasiune. Asta nu înseamnă că sunt manipulabilă; chiar deloc. Sunt dură, sunt cea care disciplinează, iar Azalea îmi știe de frică. Setez limite foarte clare, iar ea este un copil foarte bun și foarte fericit. Și are 15 ani, iar toată lumea îmi spune că puștoaicele de 15 ani sunt rele. Chiar vorbeam cu Azalea zilele trecute și ne gândeam să facem împreună un podcast, care să se cheme O să vezi tu! Pentru că toată lumea – atunci când spun că Azalea e un copil foarte bun îmi spune – „Așteaptă puțin și-o să vezi tu: adolescența o să te doboare“. Poate, dar încă ne înțelegem. Avem certurile și conflictele noastre, desigur, dar ea este o persoană fericită, așa cum și eu sunt o persoană destul de fericită și facem tot ce știm mai bine să coexistăm și să ne conectăm.
Și cu mama ta?
Cu mama a fost foarte interesant, pentru că cei mai mulți dintre oamenii care au citit cartea, inclusiv eu, o consideră pe ea eroina. E minunată. Eu am exagerat cu suspiciunile mele legate de ea și cum am crezut că e o mamă îngrozitoare, iar ea a fost acolo pentru mine, cu totul. Din păcate, ea nu vede lucrurile așa, crede că i-am conturat o imagine foarte proastă și pentru asta mă simt îngrozitor. Dar vestea bună este că, în ciuda acestui lucru, suntem foarte, foarte apropiate. Simte că „ăsta a fost adevărul tău, a trebuit să-l spui în acest fel, eu nu-l înțeleg și sentimentele mele sunt rănite“, dar mă respectă.
Ai publicat această carte în plină pandemie și mă gândeam că de un an și jumătate am fost noi toți, la nivel global, în Situația Nefamiliară. Care este punctul tău de vedere asupra acestei situații, din perspectiva atașamentului?
E greu de spus: depinde de vârsta copiilor. Chiar citeam un articol despre faptul că atașamentul securizat îi ajută pe copii să aibă un comportament social chiar și în pandemie, când nu au avut acces la școală și prieteni. Și chiar am văzut asta în casa noastră: Azalea nu s-a bucurat, desigur, dar nu a fost afectată de pandemie, chiar deloc. Avem resurse: școala ei a făcut o treabă foarte bună și ea nu are frați și surori sau părinți care se zbat să întrețină familia – aceștia sunt factori foarte, foarte reali. Dar, acestea fiind spuse, așa cum am mai menționat la început, când ai un atașament sigur, orice e mai ușor. Mulți, la începutul pandemiei, spuneau că juniorii lor sunt fericiți, pentru că erau cu părinții. Asta nu mă surprinde deloc și cred că e o lecție importantă pentru părinții moderni: copiii nu au nevoie atât de mare de prietenii lor cum ne-am dori noi câteodată să aibă: ei chiar vor să fie în preajma părinților. Cred că ce e mai important în pandemie nu este atât atașamentul, cât mai degrabă educația și accesul la resurse. Asta a fost traumatizant pentru oameni, și când aceste lucruri nu sunt asigurate, poate fi dificil, în special în cazul unor probleme de atașament deja existente.
Părinții moderni sunt preocupați să umple programul copilului cu tot felul de activități în numele pregătirii pentru succes – este asta o greșeală?
Nu neapărat: depinde de abilitatea fiecăruia de a fi atent la nevoile copilului. Dacă ești obsedat de realizările externe ale copilului, atunci da, acesta este un mod evitant și deconectat de a crește un copil, nu de asta are nevoie copilul de la tine. Are nevoie de căldură, sprijin, oglindire, conexiune: cu toții avem nevoie de conexiune. Și ironia este că atunci când copiii sunt conectați cu părinții lor, succesul vine în mod natural.
În cartea ta scrii că pentru societate, în ansamblu, nu este necesar ca toți să avem un atașament sigur. Există chiar o teorie (the theory of social defense, în original) care spune că o societate funcționează mai bine când nu avem toți atașament securizant. Ne explici puțin asta?
Nu știu dacă o societate funcționează mai bine, dar realitatea este că nu putem fi toți la fel, că vor fi oameni cu atașament securizant, iar alții cu atașament nesigur și că sunt avantaje în a avea mai multe tipare de atașament într-o comunitate. Este un lucru bun, ține de diversitate și cred că este un punct de vedere interesant.
Să recapitulăm: ce beneficii ai când ai un atașament sigur?
Ei bine, te cunoști pe tine și știi ce vrei. Nu întotdeauna poți obține ce vrei, nu întotdeauna poți spune ce vrei, dar știi în sinea ta asta, ai o putere interioară și o încredere în tine și în relații. Acesta este principalul lucru: oamenii cu un atașament sigur valorizează atașamentul. Oamenii cu un atașament nesigur – fie el rezistent sau evitant – tind să se îndepărteze de relații și nu au același succes în relații. Și fiecare relație e un tot: munca, deprinderile creative, comunitatea, căsătoria; așa că să ai un atașament sigur face ca aceste relații să-ți fie mai accesibile.
Și totuși, îmi vin din nou în minte acei 65% (cu atașament securizant); din punctul de vedere al relațiilor nu pare așa, cu datingul online și frica de angajament. Este atașamentul similar cu angajamentul, când vorbim despre relația de cuplu?
Nu, nu neapărat, pentru că oamenii au idei și nevoi diferite. Este vorba despre a fi satisfăcut la nivel individual.
Asta însemnând orice îți satisface aceste nevoi, fie că vorbim de monogamie sau relații poliamoroase.
Exact! Este doar o potecă mai dreaptă și mai îngustă, chiar dacă are 86 de întoarceri; ești un pic mai capabil să faci ce trebuie să faci, pentru a-ți împlini nevoile. E subtil și nu e ceva ce sare în ochi, dar poți observa în modul în care oamenii vorbesc, spun o poveste sau au o narațiune coerentă.
Ai făcut training și ai 10 ani de cercetare în domeniu – poți să spui, atunci când vorbești cu cineva: are atașament sigur sau nu?
Uneori, cred că pot, dar cine știe, de fapt?
Fiica ta va moșteni atașamentul tău sigur. Ce altceva ai vrea să moștenească de la tine?
Ea e versiunea 2.0: m-a depășit deja în multe privințe; și așa și trebuie să fie! Cred că interesul meu în a avea o viață interioară e important și sigur a moștenit asta. A moștenit și sensibilitatea mea, deși ea nu e atât de sensibilă precum sunt eu, ceea ce e un lucru bun. Ea e eu plus… e mai bună decât mine, te înțelegi mai ușor cu ea, este încântătoare, nu e colțuroasă, ca mine, și asta e personalitatea ei. Simt că m-a depășit cu mult deja.
Asta înseamnă că ți-ai îndeplinit misiunea!
Clar: e gata de lansare!
În cartea ta nu oferi sfaturi, este doar povestea ta și este bogată așa cum este. Dar, dacă ar fi să dai un sfat părinților moderni, care se confruntă cu atâtea provocări deja, care ar fi acela?
Aveți încredere în voi: povestea încă se scrie! Toți ar trebui să învățăm să credem în noi, toți ar trebui să ne ascultăm, nu contează dacă ai un atașament sigur sau nu, în ce procentaj te încadrezi ꟷ acesta este sfatul meu pentru toată lumea.
Chiar și dacă ai un atașament sigur, tot trebuie să muncești zi de zi la tine.
Sigur că da! Când spun că este o superputere, vorbesc despre un nivel foarte profund. Un atașament sigur îți conferă rezistență, dar, ca oameni, suntem ființe care suferă, inevitabil. Un atașament sigur doar îți oferă un avantaj, atât. Dar ce face el important este că te ajută să ai capacitatea să simți toate sentimentele. Multe dintre ele vor fi înșelătoare, înfricoșătoare, groaznice, dar prefer să le am pe toate, decât să fiu limitată de frică și evitare – ceea ce se întâmplă atunci când nu ai un atașament sigur.
© Credit foto: Hillary Harvey
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
