De-a lungul timpului, m-a uimit de fiecare dată când mi se adresa întrebarea „Cum reușesc să fac față atâtor trăiri pe care oamenii mi le împărtășesc în cadrul ședințelor de psihoterapie?“ Îmi plăcea întrebarea pentru că răspunsul era simplu: îmi plac poveștile de viață ale oamenilor exact așa cum sunt, oricât de intense. O numeam cu tot dragul o „nebunie frumoasă“.
Pe măsură ce am început să capăt experiență ca psihoterapeut m-am surprins că, mai ales în ultima vreme, nu mai răspundeam astfel. Recunosc, m-a cuprins un sentiment de îngrijorare, părea că o valoare după care mă ghidam în procesul terapeutic începea să nu mai funcționeze. M-am întrebat de ce, ce s-a schimbat? O parte din răspuns este că, mai în glumă, mai în serios, am început să lucrez cu cupluri în terapie și să primesc lecții valoroase de fiecare dată.
Cât de bine e la începutul unei relații: descoperim (doar) lucruri care ne încântă unul la celălalt, parcă avem aceeași viziune despre viață și aceleași valori. Mintea noastră începe să facă proiecții despre cât de bine ne va fi și în viitor. Ne simțim încrezători, ne avântăm în declarații și promisiuni, începem să devenim „NOI“, trăim astfel faza de îndrăgostire. După care, aproape de nicăieri, „NOI“ începem să fim amenințați de lucruri pe care nu le-am văzut până acum unul la celălalt: „parcă avea mai multă răbdare înainte; înțelegea dincolo de cuvinte; nu se supăra așa repede; nu se închidea emoțional; nu era atât de nemulțumit(ă)“.
Inevitabil, ne întrebăm „ce s-a întâmplat cu noi?“ Ne surprind propriile mecanisme disfuncționale, însă nu îi acordăm acest „statut“ și partenerului(ei), aruncând astfel cuplul în lupta pentru putere, încercând să stabilim cine e mai rănit emoțional dintre noi. Uităm de moștenirea noastră emoțională și de faptul că intrăm în relații aducând cu noi răni vechi și ne surprinde faptul că mecanismele de protecție care au funcționat în trecut nu mai funcționează acum.
Așadar, de ce ies la iveală, cu o astfel de putere, rănile noastre emoționale și ne amenință atât de puternic cuplul? În astfel de momente ne surprindem gândindu-ne la faptul că „o relație nu ar trebui să fie așa de grea; sigur nu e partenerul(a) potrivit(ă); am îndurat și înțeles prea mult; deși e o altă persoană, pare că problema e aceeași și e la fel de dureroasă de fiecare dată“. Într-adevăr, o astfel de durere care se repetă nici nu are cum să nu fie… ei bine, dureroasă.
℗PUBLICITATE
Tocmai acest nivel intens de trăiri ne face să vrem să nu mai fim în relație, să ne îndepărtăm și să ne acuzăm reciproc că „nu mai suntem cum eram la început“. În cadrul ședințelor de terapie de cuplu întâlnesc des acest moment, ceea ce mă bucură pentru că pot să le spun partenerilor că suferința aceasta are sens să apară deoarece are nevoie să fie reparată și vindecată. Ce context mai bun în care să facem asta decât în propriul cuplu? Unde să se simtă mintea noastră în siguranță pentru a-și dezvălui vulnerabilitățile decât alături de cel pe care îl iubim?
Odată ce ați învățat să îl accepți și să îl iubești pentru ceea ce este, vei învăța inconștient să te iubești necondiționat. – Yvonne Pierre
Cuplurile apelează la consiliere deoarece vor să își înțeleagă nevoile, să învețe cum și le pot îndeplini și cum pot să se conecteze, îndeplinindu-și astfel potențialul. De fapt, de cele mai multe ori, consilierea de cuplu este prilejul ideal prin care fiecare partener începe să își exploreze în mod conștient trecutul emoțional pentru a înțelege cum s-a format acest cuplu.
Astfel, conflictul inițial devine o cale prin care găsim frumusețe acolo unde sunt multe răni emoționale și deconectare. Începe un proces prin care, în timp ce trăim durere, învățăm să avem și bunăstare. Aceasta a fost una dintre cele mai valoroase lecții pe care le-am primit în munca mea cu oamenii, să învăț să mă conectez la durerea interioară așa cum vine ea, nu doar să o transform într-o „nebunie frumoasă“ doar pentru că ar fi mai ușor.
Vă invit să reflectați la faptul că suntem datori o viață întreagă să învățăm cum să ne conectăm, cum să ne iubim conștient în relațiile noastre. Permiteți-vă să explorați nuanțe ale felului în care interacționați, porniți de la ideea că munciți împreună pentru a construi o viziune comună asupra cuplului, fiți curioși unul față de lumea celuilalt și, mai mult decât orice, amintiți-vă că scopul în cuplu este de a ne îmblânzi mintea împreună, nu de a ne tot confirma că „NOI“ trebuie să fim bine.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
