skip to Main Content
8 Reguli Pentru A Le Face Copiilor Mai Ușoară Adaptarea La școală

8 reguli pentru a le face copiilor mai ușoară adaptarea la școală

Dacă ne uităm mai bine în jur, vedem că începutul anului școlar se află chiar după colț – asta, dacă nu cumva copiii din viețile noastre sunt la vreo școală privată, care deja și-a început activitatea. Din interacțiunile cu familiile care vin la mine în terapie, știu foarte clar că unii dintre membrii acesteia abia așteaptă data de 10 septembrie – și aici mă refer la părinții care muncesc zi-lumină și nu prea știu ce să facă cu micuții lor pe timpul verii, mai ales dacă bunicii nu sunt prea… prezenți, ca să aibă grijă de copii; în timp ce alții sunt ceva mai puțin încântați – iar în acest caz mă gândesc cu precădere la copiii care ajung pentru prima dată la școală sau la cei care, așa cum eram și eu, nu simt cu adevărat că au școala în sânge. Chiar și pentru copiii care sunt extrem de entuziasmați de trecerea de la grădiniță la școală, după primele zile noul context educațional s-ar putea să pară o corvoadă prea grea, iar asta mai ales dacă părinții nu vin cu sprijin emoțional.

Vorbeam de curând cu una dintre colegele mele de breaslă, din Baia Mare, și ne lamentam puțin de trecerea de la vacanță înapoi la muncă… Instantaneu, ne-am amintit amândoi cât de grele erau, pe timpul școlii, după-amiezile de duminică și diminețile de luni, când tristețea, lipsa de energie, durerile de stomac și dificultățile de somn ne făceau să simțim foarte clar ceea ce azi numim „anxietate școlară“ sau „de performanță“. Adevărul este că nu e nimic în neregulă cu noi, atunci când vine vorba despre anxietatea școlară. În cele din urmă, amândoi am devenit niște adulți competenți și destul de bine integrați în viața de zi cu zi. Dar în mod cert ne-ar fi ajutat enorm ca părinții noștri să fi dispus de câteva informații de bază despre susținerea emoțională a copilului înainte de începerea școlii sau despre trecerea de la ciclul primar la cel gimnazial.

Așadar, iată ce-ar putea face părinții din 2018, pentru a-și ajuta micii școlari să nu se simtă atât de singuri și neajutorați, atunci când își pun ghiozdanele în spate și pornesc timid pe drumul școlii:

1. Învățătoarea (sau învățătorul) este omul-cheie. Cel mai important criteriu, atunci când alegem școala primară a copilului, este cadrul didactic alături de care copilul va petrece câteva ore bune în fiecare zi și care devine un surogat parental. Copiii se simt în siguranță atunci când au în jur un adult la care pot apela și de la care pot primi ajutor la nevoie – tocmai de aceea, cei mici ajung ocazional să transfere atașamentul parental asupra cadrului didactic. Mintea copilului este descuiată de inima învățătorului, iar procesul de învățare nu va putea debuta până în momentul în care copilul se va simți în siguranță în prezența adultului care-i oferă educație. Ar fi minunat dacă, înainte de prima zi de școală (ba chiar încă dinainte de înscriere), copilul ar face cunoștință cu învățătoarea, fie printr-o vizită la școală, fie printr-o poză descărcată de pe net și însoțită de o discuție cu părintele despre ce impresie are cel mic, cum își imaginează că sună vocea acesteia, oare ce personaje de desene animate îi plac – sau orice altă idee a părintelui prin care copilul să se poate apropia sufletește de respectivul cadru didactic.

Apoi, dacă vom observa că celui mic nu-i este bine și confortabil la școală, este foarte important să luăm cât mai repede legătura cu învățătoarea pentru a-i cere sprijin în adaptarea copilului la noul său context de viață. De altfel, majoritatea școlarilor mici care au trecut pe la mine prin cabinet mi-au verbalizat (ca îngrijorare principală) și o oarecare anxietate, privitoare la întâlnirea cu învățătoarea și la zona unde este toaleta. În concluzie, conectarea dintre copil și educatorii lui este mult mai importantă decât am crede la o primă vedere; dar importantă este și familiarizarea cu clădirea școlii.

2. Relația cu colegii de clasă contează. Fiecare elev trebuie să aibă cel puțin un aliat de nădejde în clasă – un alt copil, alături de care să se simtă mai apropiat decât de ceilalți. Chiar și noi, adulții, atunci când avem de făcut față unei experiențe noi sau dificile, simțim nevoia ca cineva să ne stea alături și, din când în când, să ne zâmbească. De aceea, este foarte important ca părintele să depună un efort suplimentar pentru a-i oferi copilului posibilitatea de-a relaționa cu cei pe care-i place din clasa lui, chiar și în afara orelor de școală. Iar dacă cel mic este mai reținut sau mai inhibat, așa cum eram și eu, atunci s-ar putea ca el să aibă nevoie de un mic joc de rol – prin care să-și reamintească în ce fel facem cunoștință, cum ne prezentăm, ce întrebări putem adresa pentru a sparge gheața sau cum răspundem când cineva ne tachinează. Uneori, ajută și micile discuții cu elevii mai mari care ne sunt vecini de bloc sau de stradă. Îmi amintesc cât de confortabil era pentru mine când mă întâlneam cu câte o față cunoscută prin pauze și mă întreba ce mai fac.

3. Despărțirea de părinte este mereu neplăcută. Și acum, când mă întorc de la Satu Mare (orașul meu de baștină) la București, mama se uită lung la mine după ce ne-am îmbrățișat, la despărțire. O văd cum își șterge lacrimile, ușor jenată de încărcătura emoțională a momentului. Eu fac câte o glumiță și-i spun că nu are de ce să plângă, dar de fapt spun asta pentru că și pe mine mă încearcă emoțiile. La fel a fost și când am mers prima dată la grădiniță, iar mai apoi la școală. Este un moment de maximă vulnerabilitate, acela când cel mic este adus de părinte până la poarta școlii sau în ușa clasei, după care se produce despărțirea.

Prin urmare, este important ca această desprindere să beneficieze de ceva mai multă atenție din partea părintelui – îi putem pune copilului în penar o poză cu noi doi sau un simbol care să-i reamintească de cât de mult îl iubim; putem inventa împreună un mesaj de despărțire de genul: „Te iubesc, mă iubești și, indiferent de ce va fi, după câteva ore ne vom reîntâlni“ (aici, creativitatea părintelui poate fi pusă în scenă) etc. Din fericire, aceasta este o vârstă la care cei mici încă nu se jenează de îmbrățișări și pupici, de aceea… dați-le cât să le ajungă!

4. Reîntâlnirea este cea mai frumoasă recompensă după o activitate independentă. Ar fi minunat, dacă ați putea ajunge să luați copilul de la școală cu câteva minute înainte să sune clopoțelul. Iar atunci când vă zărește printre alți părinți, ar fi bine să nu aveți o conversație la telefon, o față tristă sau să păreți extrem de grăbiți. Copilul are nevoie să citească bucuria reîntâlnirii pe chipul dv. și să simtă că v-a fost dor de el. Deconectarea și reconectarea fizică și emoțională cu părintele sunt rutine care pot necesita ceva timp pentru a se structura, iar cele mai multe familii au nevoie de aproximativ o lună de zile.

5. Ascultați și iar ascultați, pentru că doar așa vă puteți cunoaște copilul. În drum spre casă, lăsați-l să vă povestească experiențele pe care le-a avut, fără să-l întrerupeți și mai ales fără să-l certați. Dacă auziți ceva care vă creează neplăceri, respirați adânc (uneori, s-ar putea să fie nevoie de mai multe exerciții de respirație), apoi cereți-i copilului să vă dea mai multe detalii. Nu săriți imediat cu soluții, în niciun caz înainte de a afla și care sunt sau au fost emoțiile copilului în acel moment. (Insist pe recomandarea ca acest dialog să nu semene cu un interogatoriu din serialele polițiste.) Probabil că, dacă ați citit cartea Inteligența parentală – una dintre cele mai bune cărți de parenting – știți deja că validarea emoțională a copilului trebuie să preceadă orice distragere a atenției și însăși concentrarea pe rezolvarea problemei. Validare însemnând replici de genul „Îmi imaginez că te-ai supărat, speriat, înfuriat etc.“; „Cred că și eu m-aș fi simți la fel“; „Înțeleg atât de bine cum te-ai simțit…“ și oricare alte enunțuri menite să-i transmită copilului că vă pasă de ce s-a întâmplat cu el și că nu trebuie să aibă el grijă de emoțiile dv. Din păcate, adesea aud în cabinet replici de genul „De ce nu mi-ai spus asta și mie?“ întreabă părintele, iar copilul răspunde „Pentru că ultima dată te-ai supărat!“ sau „Pentru că tu mereu îmi spui că este din cauza mea!“ ori „Pentru că nu am vrut să mă cerți!“ Este benefic dacă părintele normalizează toate experiențele copilului și dacă îi poate relata câte ceva din propriile experiențe școlare de demult – dar nu cele în care ați fost mereu curajoși sau cei mai buni la sport ori la învățătură, ci mai cu seamă cele în care v-a fost greu, dar ați găsit până la urmă o soluție bună. Am întâlnit și copii în cazul cărora anxietatea școlară era mai ușor gestionată prin repetarea unei mantre. De exemplu, un băiețel care nu se simțea confortabil să folosească toaleta școlii și-a înfruntata frica repetând în gând (fix, în momentul când era la toaletă): „Mama mă iubește, iar eu pot să fac asta!“

6. Joaca este sănătate curată. Nu transformați debutul școlii în moartea distracției. Copiii au nevoie de timp pentru relaxare, amuzament și pierdut vremea, chiar mai mult decât au nevoie să se concentreze la lecții și să-și facă temele. Majoritatea studiilor internaționale ne arată că maximum 10 minute ar trebui să dureze temele în clasa I, 20 de minute pentru cei din a II-a și tot așa. Un copil din clasa a V-a nu ar trebui să facă exerciții de matematică sau compuneri (sau teme la alte materii), însumat, mai mult de 1 oră pe zi. Iar restul timpului poate fi folosit pentru sport, lectură, plimbări și, musai, joacă. Nu distrugeți relația dintre elev și învățătură (pentru că este mult prea importantă), condiționându-l sau pedepsindu-l să nu se mai joace. Nu-l veți ajuta cu adevărat să învețe mai bine și nici nu vă veți simți părinți mai buni. Din contra, puțină hârjoneală între cei mici și cei mari este o idee excelentă, atât dimineața înainte de ridicarea din pat, cât și după ce ajungem acasă de la școală. Dintre activitățile cognitive, cea despre care știința ne arată că este cu adevărat importantă e lectura, mai ales dacă se face din plăcere.

7. Somnul este prețios. Cu câteva zile înainte de debutul anului școlar, este bine să exersăm noua rutină de culcare și trezire. Majoritatea școlarilor mici au nevoie de 9-11 ore de odihnă. Creierul acestora se dezvoltă spectaculos în timpul somnului și organismul se regenerează. Copiii care trag de timp seara sau dimineața s-a dovedit că, în realitate, se confruntă cu anxietate școlară ori au o serie de alte nevoi de bază nesatisfăcute. Dacă în mod constant elevul din ciclul primar adoarme după ora 23.00 sau se trezește înainte de ora 6.00 (fără ceas) și este neliniștit sau obosit, ar fi indicat să consultați un psiholog specializat în psihoterapia copilului și adolescentului. Rutina de culcare de seara (cu spălatul corpului și îmbrăcarea pijamalei) este mai ușor de parcurs, dacă stingem ecranele și punem telefoanele inteligente la culcărică (măcar cu o jumătate de oră înainte de somn), dacă pornim o muzică relaxantă și, înainte de „noapte bună“, citim o poveste și facem puțin masaj. Rutina de dimineață este, de asemenea, demnă de atenție: ne cuibărim câteva minute în pat alături de cei mici, dăm drumul la radio sau facem un exercițiu de înviorare ori unul de respirație conștientă, mai ales dacă micuțul nostru are ușoare anxietăți legate de mersul la școală.

8. Alte demersuri la fel de importante. Dacă aveți un copil mai mic, care rămâne acasă în timp ce copilul mai mare pleacă la școală, alegeți să nu-i faceți în ciudă școlarului, ba mai degrabă spuneți-i că toate lucrurile, în viață, se fac la timpul lor. Dacă micul elev insistă să rămână și el acasă, negociați cu el în așa fel încât să aibă o dată pe lună libertatea de a rămâne acasă și a nu merge la școală, într-o zi când nu are teste sau vreo lecție importantă (credeți-mă, nimeni nu moare și nici Pământul nu se va opri în loc). Însă dacă nefericirea se citește pe chipul copilului chiar și după o lună de la începerea școlii, atunci s-ar putea să aibă niște probleme care nu trebuie ignorate – fie este vorba despre bullying, fie are dificultăți în conexiunea cu învățătoarea și colegii de clasă, fie are o tulburare de învățare. Indiferent de situație, vorbiți cât mai curând cu cadrul didactic și cereți ajutorul consilierului școlar. Între timp, până se rezolvă problema, nu uitați să-l faceți pe copil să râdă cât mai mult și mai des, deoarece un leac bun pentru anxietate sunt umorul și râsul intens. (Tot acesta ar putea să fie un leac bun și pentru stresul dv. profesional.) Și oricât ați fi de supărați pe copil, nu vă culcați fără să-i spuneți cât de mult îl iubiți. Ah, și încă ceva: rezultatele școlare nu garantează succesul în viață, însă calitatea relației cu părinții, da.

Articol publicat pe platforma Republica

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută