skip to Main Content
Copilăria Noastră Se Oglindește în Felul în Care Ne Creștem Copiii

Copilăria noastră se oglindește în felul în care ne creștem copiii

Se spune că cea mai „frumoasă“ meserie din lume este cea de mamă. Se mai spune și că cea mai „grea“ meserie din lume este cea de mamă. Între cele două adjective, mama ar trebui să aibă doar o singură opțiune: să-i fie bine… De cele mai multe ori însă, mamele nu gândesc astfel. Prioritatea lor este copilul, străduința de a face totul cât mai bine, permanenta atenție către tot ce este nou în materie de îngrijire și educație. (Uneori, tații adoptă o atitudine asemănătoare, dar de multe ori asta nu se întâmplă.) Procedând astfel, adesea se pierd pe ele din vedere. Și… cum ar putea o mamă obosită, stresată, nemulțumită să fie conectată bine cu copilul ei? Împovărată cu aceste „sarcini“ noi, după o perioadă de sarcină ce poate fi ocazional greu de dus, mama, cum e și firesc, cere ajutor tatălui – adică partenerului de cuplu cu care a conceput acest „proiect“, de a avea și a crește un copil. Doar că noi, ființe diferite, avem și viziuni diferite asupra lucrurilor. Acestea s-au format în timp și sunt influențate de componente genetice, factori de creștere, factori de mediu, credințe însușite pe parcurs (ca adevărate cutume de viață: „O viață am, o trăiesc cum îmi place“; „Nimeni n-a murit din asta“; „Femeia-i făcută să aibă grijă de copii, bărbatul să aducă bani în casă“, „În casă cântă cocoșul“ etc.). O astfel de atitudine duce la deconectarea celor doi parteneri de cuplu, iar consecința nu e altceva decât și mai acuta împovărare a mamei.

Cel mai important element predictiv al modului în care vă veți crește copiii este felul în care ați fost crescuți.“ – Harville Hendrix și Helen Lakelly Hunt, în Dăruiește iubirea care vindecă

Ce este de făcut? Asta ne întreabă și una dintre cititoarele Paginii de Psihologie, în următorul mesaj, primit pe adresa de email contact@paginadepsihologie.ro.

„Bună, îmi place să vă citesc articolele. Sunt foarte bune și, de aceea, îndrăznesc să vă scriu pe scurt despre problema mea: Sunt tânără (28 de ani), mămică a doi copii (o fetiță de 3 ani și un băiețel de 8 luni). Momentan (adică de 4 ani) stau acasă pentru a crește copiii, a le da o educație și a avea grijă de familie. Mi-am luat responsabilitatea în serios și încerc să dau tot ce e mai bun de la mine pentru a-mi crește copiii, dar soțul meu niciodată nu e de acord cu felul în care îi educ, cu ceea ce facem zi de zi (cum ar fi mersul la plimbare, culcatul la ore fixe etc.). Câteodată, copiii nu se culcă la aceeași oră, iar soțul meu își iese din minți. Ocazional, îi cer soțului să pună el copiii în pat și iarăși își iese din minți. Sau, dacă îi cer să stea cu ei, ca eu să pot face curățenie, iar își iese din minți. Când e vorba să stea el cu copiii, găsește un motiv să refuze – ori că e obosit și vrea liniște, ori că jobul e pe primul loc și eu îl perturb cu problemele mele casnice (care pe el nu ar trebui să-l intereseze, pentru că e de datoria mea să le fac)… Tot timpul, când e vorba de familia noastră, orice altceva e mai important decât noi – din orice punct de vedere. Mă jignește în multe feluri, din cauză că el se crede superior față de mine. Asta, fiindcă el are o universitate terminată și eu nu. Mă critică zilnic, mă epuizează psihic și tot el e cel care mă trimite la casa de nebuni. Am devenit isterică și sunt lipsită de putere și încredere. Între noi este o nedreptate foarte vizibilă. El consideră că lui i se cuvine totul și mie nimic! El are meritele lui, pentru că lucrează și face bani, iar eu sunt casnică și nu fac nimic toată ziua – de aceea nu merit nimic și nu mi se cuvine absolut nimic! Sper că ați înțeles cam care e povestea! Aș vrea să mă despart de el și nu știu ce să fac. E un om foarte egoist și nu mai suport situația. Aceeași situație a trăit-o în copilăria lui – și aceleași comportamente și atitudini le-a preluat și el, la vârsta adultă.“

A-ți propune tu, ca mamă, să-ți convingi partenerul de viață de modul în care tu crezi că e cel mai bine să-ți crești copiii e o sarcină grea, aproape imposibilă. A-l convinge să-și schimbe atitudinea – pe care și-a însușit-o în atâția ani, în procesul lui de creștere – de asemenea, e greu. Iar a-l părăsi în momentul în care te simți cel mai vulnerabilă, atât din punct de vedere emoțional, cât și material, tot greu e. În astfel de momente, unii părinți conștientizează impasul în care se află și aleg să-și lămurească incertitudinile frecventând cursuri de parenting; alții, și mai motivați, aleg terapia de cuplu și familie. Da, sunt și cupluri care nu aleg nici una dintre aceste variante și se întreabă (fiecare în parte) de ce trebuie ei să fie atât de nefericiți… cum de pot alții să crească și copii și să aibă și o relație de cuplu sănătoasă… cum să iasă din situația aceasta, fără să piardă controlul… etc.

Una dintre cele mai mari provocări ale rolului de părinte constă în găsirea unor modalități flexibile de a reacționa în diverse situații.“ – Daniel J. Siegel și Mary Hartzell, în Parentaj sensibil și inteligent

De ce este important să avem în vedere acest aspect? Pentru că haosul și rigiditatea persoanelor responsabile de îngrijirea copiilor – și, în special, când ele vin din partea mamei – duc de cele mai multe ori la crearea unor comportamente dificil de suportat de către copil. (Creierul copilului tău, de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson). Și atunci, cum rămâne cu dorința noastră de a crește copiii cât mai corect și mai sănătos posibil? Bineînțeles că doi părinți conștienți de importanța rolului lor în creșterea copiilor vor conlucra pentru dezvoltarea de abilități, pentru armonie, pentru un mediu plin de grijă și iubire – de dragul copiilor și pentru ei înșiși.

Când cele două componente ale sistemului familial sunt foarte diferite sau nu-și asumă noul rol, știm că modificarea unei componente duce, de cele mai multe ori, la modificarea dinamicii sistemului.

Pare uneori nedrept ca, atunci când nu suntem mulțumiți de susținerea partenerului, tot noi să trebuiască să facem schimbări. Dacă însă conștientizăm că este imposibil să controlăm întregul mediu astfel încât să avem o stare de bine, introspecția și munca personală cu noi înșine ni se vor părea mai ușoare. Și dacă vom clădi fericirea și bunăstarea copiilor noștri având o stare de bine, cu atât mai mult succes vom avea. Să fim bine, să ne bucurăm de viață și de faptul că suntem capabili să facem alegeri, că suntem sănătoși, să ne respectăm și să ne iubim constituie elemente esențiale pentru dezvoltarea unui sentiment  pozitiv de sine, care va fi preluat de copiii noștri. Altfel, moștenirea lăsată lor – chiar dacă nu vrem – este sacrificiul de sine, tristețea, neputința și disperarea în fața vieții.

Suntem ființe care se nasc, cresc, se dezvoltă și evoluează în cadrul societății. Pentru confortul nostru psihic și emoțional, relațiile noastre au cel mai important rol. Orice relație este o entitate vie, care se modifică de la o etapă la alta, iar atunci când apare un copil, relația de cuplu de multe ori suferă de inaniție. Prinși în responsabilitatea față de copii, uităm de partener, uităm de noi înșine. Studiile de specialitate arată că putem susține relații sănătoase și armonioase cu ceilalți doar dacă avem o relație sănătoasă cu noi înșine. (Și iată cum toate drumurile ne duc tot către noi înșine.) Orice fel de relație – pentru a fi autentică și valabilă – are nevoie de curaj, conectare și compasiune. Cum arată o astfel de relație cu noi înșine? În puține cuvinte, am spune: „curaj“ să ne recunoaștem limitele, nevoile și vulnerabilitățile, „conectare“ cu noi înșine, pentru a putea exprima în mod autentic tot ceea ce suntem cu adevărat, și „compasiune“ pentru minunea care suntem, „respect“ și „iubire“ față de ființa care suntem.

Sunt mame care spun că trăiesc pentru copii, se sacrifică pentru copii, suferă pentru copii. Dar copiii au nevoie de mame fericite, răbdătoare, conectate la sine cu respect și iubire. Aceștia sunt predictorii valabili pentru a crește copii sănătoși fizic, psihic și emoțional. Bineînțeles că aceste însușiri se dezvoltă în sânul unei relații de cuplu. Dar dacă relația de cuplu suferă, ne rămâne alternativa de a avea o relație bună măcar cu sine.

O relație bună cu noi înșine însemnă autenticitate în respectarea celor trei „C“ (curaj, compasiune și conectare). Adoptând o atitudine de înțelegere iubitoare față de noi înșine și de tot ce ne înconjoară, perspectiva asupra vieții ni se modifică perceptibil.

Orice rol, oricât ar fi de plăcut, exersat timp îndelungat obosește creierul, creează iritare și proastă dispoziție. De aceea, pe cât am vrea să fim mame bune, pe atât ar trebui să fim și mame cu o stare de spirit bună. Avem nevoie de un timp personal, în care singura responsabilitate să fie doar aceea pentru confortul propriu. Dacă ai un copil mai mare, acesta poate fi dus la grădiniță (e bine și pentru dezvoltarea lui, fiindcă acolo socializează, își dezvoltă diverse abilități). Între timp, cu cel mic (când doarme) poți citi, te poți odihni sau, pur și simplu, nu faci nimic. Când e treaz, te joci cu el sau faci munci ușoare, avându-l prin preajmă. O bună conectare cu sine duce și la o conectare bună cu copiii. Dincolo de faptul că asta îi oferă copilului un mediu propice pentru o creștere și o dezvoltare armonioasă, ne învață și pe noi să ne bucurăm de lucrurile simple: un zâmbet, o îmbrățișare, o alergare prin parc, o floare pe care a urcat o buburuză, o julitură în genunchi care s-a vindecat miraculos cu un pupic, o plimbare cu bicicleta, un cântecel știut numai pe jumătate, dar cântat din toată inima… O prietenă bună cu care să ieși la o cafea sau, pur și simplu, să vorbești.

Un părinte, o soacră, o prietenă de încredere ți-ar putea fi de ajutor pentru o oră-două, dacă simți nevoia să-ți limpezești mintea și să-ți speli ochii într-un magazin, o librărie sau în parc. O schimbare a tunsorii sau culorii părului, o rochie frumoasă și plină de culoare, în care să lași femeia din tine să iasă la lumină, sunt trucuri ce de multe ori îmbunătățesc starea de spirit. O schimbare a atitudinii față de partener – fără nicio așteptare din partea ta – poate aduce derută și o modificare de comportament și din partea lui. În cazul în care, totuși, ajungeți la ceartă, elimină din discuții critica, reproșul, disprețul și vorbește mai mult despre cât de mult ai aprecia ajutorul lui în situația actuală. O femeie mulțumită de sine, încrezătoare și calmă îi poate atrage atenția partenerului, astfel încât relația de cuplu să se revigoreze.

Se poate întâmpla ca, totuși, în cuplu să te simți prea singură și prea neputincioasă în a susține o relație funcțională. Vei avea însă mulțumirea că ai încercat să faci tot posibilul. Dacă ești puternică, liniștită și stabilă emoțional, vei putea după un timp să vorbești deschis cu partenerul despre relație, ca să luați împreună o hotărâre corectă și responsabilă. Până atunci, te încurajez să-ți găsești starea de bine, să te respecți și să te iubești, dar mai ales să-ți amintești că avem libertatea de a alege – și că exact de asta depinde viața noastră.

 Așadar, alege viața, frumusețea, bucuria!

Cornelia Hancsiki

Cornelia Hancsiki - psiholog și psihoterapeut integrativ, membru al Colegiului Psihologilor din Romania și al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută