Actriță de teatru și film, protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi, de pe paginadepsihologie.ro, este în egală măsură mamă, bunică, dar și un prieten de nădejde. Are o relație specială cu copiii săi și crede în prieteniile din domeniul artistic. Despre cumpenele prin care a trecut, despre planurile sale de viitor, dar și despre propriile frici, am discutat în interviul de mai jos cu Anca Sigartău.
Teatru sau televiziune? Ce vă aduce cea mai mare satisfacție în prezent?
E dificil de apreciat în termeni absoluți. Teatrul înseamnă interacțiune și răspuns imediat al spectatorului (râsete, aplauze, lacrimi…) și asta îl face cu adevărat magic. Când simți că reușești să transmiți către publicul din sală trăirile, gândurile, frământările, bucuria personajului tău și că ele devin muguri pentru un gând bun care încolțește în inima spectatorului și când acestui consum energetic i se răspunde cu aplauze, satisfacția pe care ți-o aduce teatrul este de neegalat. Pe de altă parte, când vezi atât de mulți oameni care se uită la serialele sau emisiunile tale și care se identifică cu personajele cărora tu ai reușit să le dai viață, când vezi oameni care au depășit convenția ecranului și pun atât de mult suflet și pasiune în atașamentul (sau dezaprobarea) față de personajele lor preferate, când vezi că devii într-un fel model și purtător de mesaj (sau mai bine spus vectorul unui mesaj care poate fi formator pentru o anumită categorie de public), televiziunea devine locul în care ai vrea să îți faci toată viața profesia. Așa că spun că indiferent unde te afli – pe scena unui teatru sau în spatele micului ecran, dacă ai în minte tot timpul mulțumirea spectatorului, satisfacția ta va fi deopotrivă garantată.
Ați interpretat roluri ce au făcut istorie. Sunteți severă cu propria persoană, atunci când repetați pentru noi roluri?
Nu cred în falsa modestie și cred cu tărie în asumarea unui lucru bine făcut. Însă a spune „istorie“ e puțin cam mult – vă mulțumesc pentru apreciere, dar nu știu în ce măsură mi se potrivește. Dacă e cu adevărat așa, mă bucur. Fiecare personaj pe care l-am lucrat, fiecare rol pe care mi l-am asumat înseamnă un „război continuu“ cu mine însămi. Da, sunt exigentă cu mine însămi, însă consider că această exigență nu înseamnă decât normalitatea unei profesii făcute cu simț de răspundere. Pregătirea pentru un rol este un proces complex – și pentru mine se face cu un consum psihic și energetic enorm. Ai putea crede că după mai bine de 37 de ani de carieră am căpătat ușurința abordării profesiei, însă vă spun că, pentru fiecare rol nou pe care îl fac, o iau întotdeauna de la capăt, eu, Anca Sigartău, curioasă, nerăbdătoare, pregătită să iau viață în piept. Și o fac cu emoție – care mă cotropește până la punctul de încărcare maximă; mă bucur însă că este în continuare așa, că nu a intervenit blazarea sau „confortul succesului“, că încă găsesc resurse să mă bucur de profesia mea și să îmi respect spectatorii dându-le tot ce am eu mai bun. Am mereu în minte cuvintele spuse de minunatul meu profesor Dem Rădulescu: „Lenea și succesul pot distruge un actor“ – așa că încerc să mă feresc, pe cât posibil, de a trata orice rol cu „nepăsarea“ lui „merge și așa“.
Personalitatea dumneavoastră francă v-a ajutat sau, mai degrabă, v-a încurcat în viață?
Un om foarte drag mie îmi spune mereu „Anca, tu nu ai filtru – spui mereu ce gândești și asta e un lucru pe care societatea nu îl acceptă. Oamenii nu vor adevăruri, ci vor să audă ceea ce le place…“. Însă tot același om drag mie îmi spune că acest fel de a fi este una dintre calitățile mele, pentru că este semnul unui suflet curat.
A spune lucrurilor pe nume m-a făcut să rămân deseori singură, în afara „bisericuțelor“ din profesia mea. Uneori însă mă gândesc că, decât să fiu înconjurată de oameni fără caracter, oameni care îți zâmbesc în față și în secunda următoare au, n-au motiv, își scuipă veninul și sub masca așa-zisei diplomații își ascund de fapt lipsa de curaj și de esență, mai bine singură, sau doar cu câțiva oameni alături. Deci depinde din ce unghi privești situația – dacă cel care citește aceste rânduri este vreun oportunist ahtiat după formă, recunoaștere și ascensiune, atunci răspunsul este – trăiește ca un șobolan pentru că orice formă de a fi cinstit nu va face decât să te încurce. Dacă însă cel care citește aceste rânduri trăiește raportându-se la Cer, atunci lui îi spun că ceea ce trăiește este o etapă intermediară și că nimic nu merită să-și mânjească sufletul.
Care este cel mai bun sfat pe care mama dumneavoastră vi l-a dat?
„Ancuța, lasă-i în Plata Domnului!“
Cum ați descrie relația pe care o aveți cu fiul dumneavoastră?
Am doi fii, extrem de diferiți. Bănuiesc că mă întrebați despre cel cu care am fost la capătul lumii și, după cum s-a văzut, avem o relație dincolo de timp, de convenții, de spații. Suntem două spirite libere într-o permanentă transformare, cu suișuri și coborâșuri, iubindu-ne indiferent de greșeli, de putințe și neputințe.
Care este amintirea cea mai dragă pe care o aveți cu copiii dumneavoastră?
Momentul în care mă întorceam acasă (chiar dacă mă duceam până la colț să cumpăr o pâine și lipseam 10 minute) și alergau în întâmpinarea mea. Momentul în care mă strângeau în brațe, bucuria și căldura acelei îmbrățișări sunt probabil reflecțiile pământești ale unei iubiri Cerești.
Dacă ați putea da timpul înapoi, ați schimba ceva la propria persoană?
O, Doamne!!! Normal!!! Aș schimba atât de multe lucruri!! În primul rând aș acorda mult, mult mai multă atenție oamenilor buni, nu aș mai irosi nici măcar o secundă cu tristeți sterile, nu aș mai risipi nici măcar o fracțiune de secundă încercând să conving oamenii de intențiile mele bune. Mi-aș ține limba, aș încerca să am mai multă răbdare și câte și mai câte.
℗PUBLICITATE
Ce rol are divinitatea în existența dumneavoastră?
Mă menține în echilibru. Îmi arată direcția corectă. Îmi gestionează timpul. Mă salvează. Mă face fericită. Mă înțelepțește.
Cât vă ajută simțul umorului și autoironia în depășirea momentelor dificile?
Mult. Eu sunt un om care a râs mult. Îmi place să râd. Am senzația că plutesc și așa mă ridic deasupra tristeților provocate de momentele dificile.
Ați fost pusă în fața unui diagnostic greu. În acele clipe dure ați cerut ajutor specializat sau ați reușit să vă recentrați prin forțele proprii?
Eu cred în ajutorul medical specializat. În medici. În școală. În competențe. Cine a spus că Dumnezeu stă în afara spitalelor?
Ce părere aveți despre psihoterapie?
Am avut foarte mici tangențe. Pentru mine, momentele dificile au fost gestionate cu delicatețe, cu înțelepciune și mare rafinament de duhovnicul meu, părintele Ion Popescu de la Biserica Icoanei. Am prieteni (nu mulți, dar atât de buni, de curați și de deștepți), am credință, speranță și dragoste. Și mai presus de toate am înțeles că viața nu e un tablou pictat în roz.
La ce să ne așteptăm când ne raportăm la piesele pe care le jucați la Teatrul Elisabeta?
Eu nu joc altfel la Teatrul Elisabeta sau la Teatrul Globe din Tokio sau la Casa de cultură din Codlea. Pentru mine, de câte ori mă urc pe scenă, undeva în sală, în public, știu că nevăzuți sunt profesorul meu Dem Rădulescu, maestrul Liviu Ciulei, actrița mea preferata Rodica Tapalagă, călugărul Serafim și mai nou – mama. Eu încerc în fiecare seară să am o relație frumoasa cu Nevăzutul, ca să zic înainte de a adormi „Doamne, mulțumesc! A coborât și în seara asta Îngerul“. Acum, asta e treaba mea. Treaba spectatorilor cum se raportează la spectacole, e o chestiune destul de personală, unică, ca de altfel orice spectacol de teatru.
Dacă ar fi să dați un sfat colegilor aflați la început de drum, care ar fi acela?
Să știe că e o profesie de cursă lungă… să aibă grijă de „coloană“!
Vă mai tentează să intrați în domeniul politicii?
Politica este un domeniu marcat de compromis. Și nici măcar asta nu ar fi o problemă, căci un compromis poate fi benefic dacă partenerul de dialog înțelege acest lucru. Dar, din păcate, astăzi zona politică pare a fi locul favorit de acțiune al mediocrității. Pare că oameni incapabili să performeze într-o profesie au devenit politicieni – a nu se înțelege în integralitatea lor, căci sunt și oameni politici pe care îi apreciez, însă din păcate într-o proporție din ce în ce mai mică. Așa că stau și mă întreb – ce aș putea aduce eu, ca plusvaloare, acestei zone? Competența în domeniul artistic? – a devenit chiar deranjantă, căci, prin comparație cu ea, mediocritatea tinde să devină ridicolă (și noi știm că politicienii noștri, în marea lor majoritate, nu au simțul ridicolului, deci nici rușine). Bunul simț? – cum ar putea fi el apreciat când grobianismul, țipatul, vorbirea vulgară, uneori chiar pumnul au devenit repere comportamentale ale politicianului român. Interesul comunitar? – cum să fie el de luat în seamă, în condițiile în care azi a-ți păsa de ceilalți înseamnă pentru politicianul român mai puțin timp dedicat cultivării interesului propriu. Cinstea? – ce să caute un om cinstit printre atâția oameni politici ahtiați după umplerea buzunarelor proprii. Dragostea de țară și de neam? – cum, când patriotismul se confundă cu găunosul naționalism, cu obsesia singularității mondiale și a importanței definitorii pentru umanitate, cu lipsa de toleranță și atitudinea extremistă? Iubirea de Dumnezeu? – cum, când cei 30 de arginți zornăie deja în pungile de la brâurile politicienilor români, gata oricând să vândă și să se vândă.
Așa că singurul lucru tentant la politica de astăzi este să fac politică doar prin intermediul artei mele. Poate nu e cea mai civică atitudine, dar e singura formă de politică cu care concep să îmi trăiesc existența.
Cum v-ați dori să arate sărbătorile de anul acesta?
Să nu număr în minus în familie… Să îi știu bine pe toți cei dragi mie.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
