Aveam deja 33 de „primăveri“, când am auzit prima oară despre copii care merg la psihoterapie. Știu, și eu aș ridica acum din sprânceană la fel ca voi. Dar chiar nu-mi pusesem niciodată până atunci problema că la vârste mici copiii pot avea probleme mari. Și nu pentru că nu luam în serios trăirile copiilor. Făcusem, de altfel, o întreagă revistă de parenting, tocmai pentru a învăța să fiu o mamă bună pentru fiica mea.
Chiar și așa, conversația cu psihologa căreia îi cerusem sfatul legat de o școală și care m-a avertizat să nu o duc unde intenționam, pentru că are cabinetul plin de copii care învață acolo, m-a bulversat. 15 ani mai târziu, tot mă surprinde gravitatea problemelor emoționale cu care se confruntă copiii, în condițiile în care toți părinții pe care îi cunosc investesc serios în „formarea lor continuă“, citesc tot ce apare în materie de parenting, sunt nelipsiți de la conferințe de gen și au cel puțin 3 psihologi și psihiatri în agenda de telefon.
În Europa, depresia și anxietatea sunt în top 5 probleme de sănătate la copii și adolescenți. Sinuciderea este principala cauză de deces pentru grupa de vârstă 10-19 ani, în țările sărace și în curs de dezvoltare (și a doua, în țările bogate). În România, „radiografia“ făcută de UNICEF pe baza puținelor cercetări despre sănătatea mintală a copiilor și adolescenților arată rău. Pandemia, războaiele, bullyingul din școli, social media… Părinți din ce în ce mai preocupați de dezvoltarea copiilor lor au de luptat cu tot mai multe hidre, pentru le asigura echilibrul și un start bun în viață.
Luna aceasta am vorbit la #InterviurileSimonei cu cercetătoarea Thea Ionescu, conferențiar universitar la Departamentul de Psihologie, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, specialistă în Psihologia Copilului și Psihologia Dezvoltării.
1 din 5 copii, la nivel mondial, avea probleme de sănătate mintală cu mult înainte de pandemia de COVID-19, conform unui studiu făcut acum mai bine de 20 de ani. Cum se explică faptul că părinți mai preocupați de fericirea și dezvoltarea celor mici (față de generațiile trecute) au copii din ce în ce mai nefericiți, anxioși, deprimați?
Ca prim răspuns general: nu toți sunt anxioși și nefericiți. Și sunt două elemente importante care să clarifice puțin datele acestea. Pe de o parte, poate fi vorba despre copii cu un simptom sau două, cărora cineva s-a grăbit să le pună un diagnostic. Pot fi și copii cu probleme, și acum avem instrumente mai fine de diagnoză, deci, îi vedem mai bine decât acum 50 de ani. Personal, citind de-a lungul timpului literatura de specialitate despre copii atipici și tipici, mereu mă situez undeva la mijloc. Cred că trebuie să fim foarte atenți când – mai ales la vârste timpurii – punem un diagnostic, de exemplu: „copil anxios“. Pentru că nu orice copil de 6 ani care se teme de ceva sau care ne spune de 3 ori că nu vrea să meargă la școală are anxietate.
Celălalt aspect este legat de ideea cu părinții preocupați de starea de bine a copiilor. Tot așa, nu aș spune că în 1950 părinții nu erau preocupați. Doar că preocuparea aceasta este influențată mult cultural, și cultura este influențată inclusiv de tot ce aduce știința nou. În 1900 știam o bucățică, acum știm 10 bucățele. Și-atunci, poate, câteodată ni se pare că suntem mai preocupați, dar nu e neapărat așa. Și această preocupare trebuie să fie puțin definită, pentru că pot să fiu excesiv de preocupat, să controlez toată dezvoltarea copilului și să vreau să fiu sigur că citește la 3 ani și să încep lecțiile cu el la 2 – ceea ce nu ar trebui să se întâmple!
Deci nici preocuparea excesivă nu e bună, așa cum, firește, capătul celuilalt al continuumului, neglijarea nu este bună! Tot așa, ar trebui să fim la mijloc mereu și să ne gândim care sunt caracteristicile de vârstă, ce e tipic pentru un copil la acea vârstă și care sunt caracteristicile copilului meu.
Dincolo de toate aceste precizări, de ce îi vedem mai supărați, mai triști, mai anxioși? De când cercetarea în psihologie este mai efervescentă, conceptele au ajuns la publicul larg – ceea ce este bine – și-atunci toți tindem să le folosim și să spunem sunt anxios, sunt deprimat din orice. Pe de altă parte, copiii înșiși au acces la aceste concepte. Dacă vă uitați la desenele lor animate, imediat găsești un personaj bipolar. Personajele se distrează, dar copilul se gândește că poate are și el acea problemă. Avem toate aceste informații, dar nu întotdeauna apelăm la specialist.
Când ar trebui să apelăm la specialist? Cum poate un părinte (care nu cunoaște prea multe despre pragurile de dezvoltare și achizițiile cognitive considerate normale la o anumită vârstă) să-și dea seama dacă e ceva în neregulă cu copilul lui?
Ar fi bine să caute un specialist și să meargă la câteva întâlniri, ca să afle despre dezvoltarea copiilor, pentru că trebuie să știe reperele. Sigur, reperele acestea sunt maleabile. Întotdeauna sunt 6-12 luni „marjă de eroare“, dar trebuie să știi cam ce se întâmplă la o anumită vârstă. Un semn de întrebare ar trebui să ridice un comportament perturbator foarte intens sau foarte frecvent.
Cum influențează expunerea la mediul online dezvoltarea copiilor? Ce spun cercetările?
Rezultatele sunt mixte. În anumite situații, de exemplu, pe reprezentări spațiale, poate să aibă și efecte bune. Pe atenție are exact efectele pe care nu le dorim. Studiile așa au și pornit: s-a considerat că dacă fac multitasking, le va crește abilitatea. Dar ea, dimpotrivă, scade. Mai este un motiv pentru care scade atenția copiilor. De fapt, ce e altceva decât tehnologie nu mai e interesant pentru ei. Or aici, nu este vina lor. E tot vina adulților, care îi lasă prea mult cu tehnologia și nu fac apoi alte activități fără tehnologie, dacă copilului deja asta îi place. De exemplu, în multe școli sunt videoproiectoare în fiecare clasă și da, punem câte un filmuleț, dar asta deja se întâmpla de-acum câțiva ani. Copiii au atât de multe alte feluri de tehnologie, încât asta, pentru ei, nu mai e interesant. Și cred că și noi am fi la fel. Nu știu dacă m-aș mai întoarce înapoi la școala pe care am făcut-o noi, să îmi dicteze un profesor cum dictau, și noi stăteam cuminți, că n-aveam alternative.
Eu n-aș mai sta cuminte, cu atâtea alternative. Și-atunci, ați spune: Nu e atentă, nu mai poate să fie atentă. Deci e nevoie să adaptăm. Pe de altă parte, e nevoie să controlăm tehnologia. Toate asociațiile americane – și cea de Psihologie și cea de Pediatrie – spun: Zero ecran pe zi până la doi ani! Nu cred că există în România copil care până la doi ani să nu vadă ecran. Ar trebui să se ajungă la o oră și jumătate/zi de ecrane abia la 14 ani. Și trebuie să fie controlat conținutul, desigur, mai ales până la 10 ani. Tehnologia va sta cu noi și trebuie să ne gândim cum să folosim acest instrument cu copiii, astfel încât să aibă mai multe efecte pozitive decât negative.
Sunt copiii de astăzi „la fel“ ca acum 50 de ani? Mai sunt valabile reperele pe care le știam din teoria dezvoltării cognitive, a lui Piaget?
Aș zice că da, doar că vedem alte fațete. Piaget e criticat de cel puțin 30 de ani, dar s-au menținut multe din lucrurile spuse de el. Nu s-au menținut vârstele. Dacă citiți Piaget direct, vedeți că el nu a menționat vârstele ca fiind atât de importante. Exegeții, cum se întâmplă de obicei, le-au fixat, ca să ne fie mai ușor, dar ne-au îngreunat viața, căci ni s-a părut că la anumite vârste trebuie să… Foarte multe studii arată că vârstele nu sunt acelea, sunt mult mai maleabile. Un copil poate să fie abstract chiar la 8 ani în domeniul lui de interes, așa cum noi, adulții, putem avea gândire concretă în domenii care nu ne sunt familiare. Deci nu este o vârstă sau alta la care automat devenim mai capabili cognitiv, însă se menține secvențialitatea: prima dată copilul trebuie să exploreze senzorio-motor, apoi trece prin a înțelege concret și abia apoi poate să ajungă la abstract.
Ceea ce contravine sistemului nostru de învățământ, în care nu prea există modalitatea de învățare prin experiențe senzoriale.
Există la grădiniță, dar multă lume vrea să o scoată și de acolo și nu înțeleg de ce. Cred că a venit așa, o iluzie a abstractului în virtutea căreia ni se pare că ar trebui să îi facem pe copii abstracți foarte devreme. Și am uitat că nu devii abstract din neant. La grădiniță se merge pe această interacțiune cu materiale, dar apoi vrem foarte repede să scrie și să redea cunoștințe. Or aceasta nu este o formă naturală de învățare pentru om.
Cum ar arăta un sistem de învățământ în care copilul să se ducă cu plăcere la școală și chiar să învețe?
Studiile din ultimii ani legate de cogniția ancorată (grounded congnition) arată că acel learning by doing sau învățare prin ucenicie, cum era demult, e forma naturală de învățare a speciei umane. Orice înveți, înveți mai bine cu cât implici mai multe modalități senzoriale și acțiune, inclusiv emoții. Cu cât implic mai multe modalități din acestea senzorio-motorii, cu atât creierul meu va reține mai bine, pentru că se fixează informația în rețelele responsabile de acțiune, senzații, percepții și, după aceea, se pot face asocieri mult mai ușor. Asta ar trebui să readucem în școli la toate materiile. Nu este vorba doar despre o revenire la învățarea prin ucenicie, pentru că învățarea prin ucenicie se referea mai mult la acțiuni. Învățarea ancorată se referă și la ancorarea în experiențe anterioare: să legi conceptul de acum de cele anterioare și interdisciplinar – să legi geografia de istorie, fizica de matematică și să o faci explicit.
Important ar fi să îl pui pe copil în situația relevantă în care dobândește acele cunoștințe, nu doar să-i dictezi. Dictarea merge la un moment dat, când recapitulezi și scoți ideile principale. Și de fapt, ai putea să nu mai dictezi, ci să scoți acele idei de la copii. Și apoi să le scrie în caiet (pentru că știm că repetiția e bună ca mecanism de învățare). Asta este paradoxal: vrem să nu mai învățăm pe de rost, dar repetiția este unicul mecanism care se dovedește cel mai eficient pentru reținerea pe termen lung a informației.
Asta nu s-a schimbat, de pe vremea romanilor încoace.
Nu! Dar cu cât repet în mai multe forme, cu atât voi înțelege și mai bine. Nu trebuie să citesc de pe pagină, pur și simplu. Pe de altă parte, decât nimic, și cititul de pe pagină e bun, pentru că ajută memoria să-și crească capacitatea.
Noi am vorbit despre un sistem ideal de învățământ. Ce pot face părinții în condițiile de acum, astfel încât să potențeze dezvoltarea copiilor lor?
Este un lucru care ar fi ușor de făcut, dar este dificil în societatea noastră. Școala nu va putea să aibă grijă de toți copiii la nivelul potențialului lor, pentru că fizic este imposibil. Dar părinții ar trebui să aibă în fiecare oraș sau orășel cluburi. În timpul liber duc copilul să facă o activitate de care e pasionat. Sau o caut, pentru că poate la început nu este pasionat, și atunci îl duc să încerce. Dar doar o activitate pe săptămână!
Asta vreau să lămurim, pentru că sunt copii de 5-6 ani care au un program mai încărcat decât CEO-ul unei companii. Care sunt recomandările?
Pe copiii de până în 10 ani i-aș duce la una, cel mult, 2 activități pe săptămână și, dacă se poate, în weekend. Înțeleg că ne place weekendul, dar sâmbăta dimineața copiii sunt odihniți și atunci învață cel mai bine, nu joia, pe la 4 după-masa, când mai au și teme de făcut.
℗PUBLICITATE
Am mai avut răspunsuri din partea părinților de tipul Dar înotul e relaxant! Pentru tine, că știi să înoți! Pentru copilul de 5 ani, care acum învață să înoate, este o activitate de învățare, pentru care trebuie să fie concentrat, să urmărească instrucțiunile. Pentru copiii de grădiniță nu aș face nicio activitate în plus.
Ce spun cercetările despre învățarea unei limbi străine de către copii: de la ce vârstă este recomandată? Există moda opționalelor la grădiniță, iar copii de 5-7 ani fac deja engleză, franceză și germană.
Sau fac școală intensiv în altă limbă, pe care nimeni n-o vorbește în casă…
Din studiile care arată că învățăm foarte bine multe limbi străine de la naștere, unii au dedus că trebuie multe ore de limbi străine. Or nu e așa! Pentru că învățarea unei limbi materne este implicită, la început. Noi vorbim cu copilul, îl expunem, el aude limba tot timpul și extrage regularități statistice. Dacă suntem familie bilingvă, va face lucrul acesta pentru ambele limbi, de la început. Studiile ne arată că, în acest caz, este bine ca un părinte să vorbească o limbă, și celălalt părinte exclusiv în cealaltă limbă. Până spre 4 ani, copilul nu va avea un vocabular așa de mare ca unilingvii, pentru că vocabularul rămâne același, creierul nostru e același și se „împarte“ la 2 limbi, dar până la 18 ani diferența se recuperează. Și mai sunt niște studii interesante, replicate de 40 de ani, care arată că până la 9-10 luni, noi percepem cu acuratețe toate sunetele din toate limbile pământului. După, pierdem această abilitate, pentru că este mai adaptativ să te specializezi pe sunetele limbii materne. Și tot așa, pe unii, aceste studii i-au făcut să creadă că este bine să introducem de la 6 luni „lecții“ de engleză, germană. Nu!
În primul an accentul este pe intonație. De aceea, copiilor le place când le povestim, când le cântăm. Ei nu înțeleg, dar le place tonalitatea și își fac acel fine-tuning al creierului: și eu așa va trebui să pronunț. Și-atunci, dacă vrei să fie copilul sensibilizat la franceză, poți să-i pui melodii de 3 ori pe zi, să cânte în fundal în franceză, și creierul deja înregistrează sunetele. Dar nu trebuie lecții de franceză. Și nu trebuie nici de la 2 ani, pentru că aceea e învățare de tip școlar, nu e învățare naturală. Tot așa, ar fi bun un club unde să-l duc, împreună cu copiii francezi din orașul meu, și unde să încerce să vorbească în franceză, la 2-3 ani.
Am văzut și copii care se duc la grădinițe cu predare în engleză sau germană și apoi au întârziere în română, pentru că ei nu mai vorbesc suficient română. Acesta este un principiu foarte important: tu trebuie să auzi suficient limba pe care o înveți, ca să o înveți bine, chiar dacă nu ești atent la structură gramaticală. Pe de altă parte, dacă lecțiile sunt prea lecții și nu sunt făcute cum trebuie, te trezești cu copii de clasa a IV-a care habar nu au să vorbească engleză, pentru că li s-a introdus scrisul din clasa I și din pregătitoare. Tu abia înveți să scrii în limba maternă, dar înveți și în engleză sau în germană, „ca să înveți mai repede“. Rezultatul: ajung studenți și scriu cu gramatica de engleză în română, cu punctuația de română în engleză, și totul e, de fapt, un amestec, din cauza felului în care au învățat.
Abia din clasa a V-a poți să înveți conștient o limbă străină și o faci foarte bine. Sigur, dacă profesoara de la grădiniță este fantastică și se joacă cu ei în curte în engleză, asta este altceva. O activitate în engleză pe săptămână la grădiniță nu strică, dar nu am văzut să ajute.
Ajungem și la temele pentru școală. Cum este bine: să se implice sau nu părinții în rezolvarea lor?
Asta depinde de vârsta copilul. Cu cât e mai mic copilul, cu atât are nevoie de mai mult ajutor.
Ce înseamnă ajutor? Unii părinți cred că asta înseamnă să facă temele în locul copiilor.
Acesta nu este un ajutor. Dacă fac tema în locul tău, nu te-am ajutat, ci te-am înșelat, căci ți-am dat impresia că ai făcut tema, dar tu habar nu ai. La pregătitoare și clasa I, ajutor înseamnă să fac cu el – să îi țin mânuța la un rând, dar încet, la al doilea, să îl las singur. Ajutor înseamnă să-l ghidez să rezolve sarcina. Rezolvi împreună cu el și-l pui să se uite. La matematică, de exemplu, îi arăți de ce scrie în pătrățele.
În a II-a, îl ajuți doar acolo unde nu știe, dar mereu verifici. Din a III-a, copiii pot să-și facă singuri temele – tu doar să verifici.
Problema este, câteodată, after school-ul, pentru că acolo își fac temele împreună. Învățătoarea nu are cum să facă individual, cu fiecare, iar ei nu învață să-și facă temele singuri. Și atunci, în clasa a V-a te trezești că cel mic e la fel ca în clasa I: nu știe să-și facă temele singur. În acest caz, trebuie să intervii și să faci cu el, două-trei luni, până ajunge să le facă singur. Urmărești și performanța: dacă are peste 8 la toate materiile este bine. Dacă scade constant, atunci trebuie să te întorci și să vezi ce nu a înțeles. Deja din gimnaziu, copiii ar trebuie să fie cu temele lor la fel cum suntem noi cu meseria noastră.
Cât timp ar trebui alocat temelor?
Teoretic, nu ar trebui să depășească 2 ore. La nivelul primar 1 oră, la gimnaziu și liceu 2 ore. Rolul temei este să exersezi, să se fixeze informația. Personal, nu cred că sunt profesori care dau teme care durează 5 ore, ci, mai degrabă, copiii tărăgănează rezolvarea, și atunci temele chiar le ocupă 5 ore.
Un lucru important: dacă nu au înțeles, copiii ar trebui să întrebe profesorul, nu pe mine, părinte, care am altă meserie. Profesorii așteaptă să vină copilul cu întrebări, el nu întreabă, din varii motive (care țin de presiunea grupului), și atunci se pierde chiar rolul temei: să verifici ce ai înțeles în clasă, ce ai învățat, putem merge mai departe sau nu?
Se apropie vacanțele. Facem teme în vacanță sau nu?
Temele ne ajută în vacanță dacă sunt puține și sunt date să fie rezolvate cu o săptămână-două înainte să înceapă școala. Nu ajută să dai teme pentru fiecare zi de vacanță, căci sunt în vacanță, să aibă și creierul timp de relaxare. Dar, e adevărat: cu cât e perioada de vacanță mai mare, cu atât cunoștințele se dezactivează. Și atunci mă ajută în clasa a VII-a, a VIII-a să am câteva probleme (generic spus), pentru fiecare materie, pe care să le rezolv cu 2 săptămâni înainte să înceapă școala, ca să-mi amintesc ce am făcut în clasa anterioară, căci, inevitabil, am uitat mult din materie. De altfel, în primele 2 săptămâni de școală, profesorii fac recapitularea exact de aceea: să ne amintim cunoștințele din trecut, care altfel ar trebui predate din nou.
Care este stilul de parenting cel mai potrivit în zilele noastre, care să aibă beneficii pentru copil pe termen lung?
Cel echilibrat. În engleză se numește authoritative, noi nu avem traducerea exactă. Mie îmi place să îi spun stilul echilibrat, pentru că îmbină cele două dimensiuni ale stilului parental foarte bine: căldura (ceea ce se numește în literatura de specialitate responsiveness) și controlul (demandingness). Trebuie să și cerem de la copii, ca să crească. Și trebuie să le punem limite. Iar părintele echilibrat este cel care îmbină aceste două dimensiuni. Eu te iubesc, eu sunt foarte caldă, îți dau răspunsurile când îți trebuie, dar îți cer: Trebuie să îți faci temele; să te culci la o anumită oră; să folosești tehnologia cât spun eu. Părintele echilibrat e ferm și în limite. Cer asta și pedepsesc când încalci. Mă refer la pedepsele comportamentale indicate în literatura de specialitate, nu ne apucăm să îi batem sau să îi jignim pe copii. Retragem privilegii: Aveai 2 ore de tehnologie, mâine ai una, pentru că ai făcut asta și discutaserăm să nu faci. E o îmbinare între căldură și control care îi învață pe copii că sunt iubiți, dar care oferă și regulile ce îi învață să fie adulți eficienți. Pentru că a fi adult eficient, autonom, înseamnă că îmi impun singur reguli. Ca să pot să țin cont singur de constrângeri, trebuie să mă învețe părinții de când sunt mic cum să țin cont de ele, și de aceea trebuie să îmi impună limite, ca să se asigure că eu voi fi adultul care va putea să trăiască pe cont propriu.
Noi am fost crescuți de părinți care credeau că un copil este un animăluț care trebuie dresat. Acum, s-a ajuns în extrema cealaltă: părinții îi tratează pe copii ca pe niște mini-adulți, îi copleșesc cu responsabilități care nu le aparțin și se ajunge inclusiv la ceea ce psihologii numesc incest emoțional. Cum găsim calea de mijloc? De când ar trebui să îi acordăm unui copil drepturi „depline“în familie?
Partea aceea cu „dresajul“ este specifică în behaviorism și vine pe filiera John Locke: te naști fără nimic, părinții trebuie să „pună“ în tine și faci ce zic ei. Nu neapărat toți părinții erau așa, dar da, era mai prevalent acest comportament al părinților decât acum. Și, probabil, din acest motiv s-a trecut în cealaltă parte. Copilul a mai fost considerat adult în miniatură, de altfel, la un moment dat, în secolele anterioare. Și da, copilul este, de fapt, la mijloc: nici nu vine fără nimic – el are potențialul lui, care se manifestă din primul an (temperamentul, potențialul de învățare) și de care trebuie ținut cont. El este, într-un fel, autonom, din acest punct de vedere, dar nu este autonom în sensul de a putea rezolva problemele familiei. Nu îi explici totul în detaliu, de la început. Cognitivismul ne spune: copiii înțeleg! Dar asta nu înseamnă că trebuie să le spunem despre toate problemele în detaliu, pe măsură ce apar, căci și ei sunt membri ai familiei. Trebuie să ne adaptăm la vârstă. Cu cât sunt mai mici, cu atât copiii au nevoie de mai multă siguranță (Am un adult competent lângă mine). Sigur, niciun copil de 2 ani nu spune asta, dar se simte foarte liniștit când verifică adultul și el poate să fugă în brațele lui, la nevoie. Până pe la 10 ani, copiii nu pot lua decizii importante. E bine să îi lași să ia mici decizii: Cu ce bluză te duci la grădi? Îi pui 3 opțiuni pe pat și îl înveți să hotărască. Dar nu pui întrebări de genul Unde mergem în vacanță? Ce mașină ne cumpărăm? Mai facem un frățior pentru tine sau nu?
De la 10 ani putem, încet-încet, să îl implicăm în decizii mai serioase, dar nu o să îl întreb, de exemplu, dacă ne mutăm în alt oraș. E bine să înțeleagă de ce ne mutăm, dar nu să decidă el. Vârsta de la care majoritatea funcțiilor psihologice (studiate strict psihologic) sunt aproape de nivel adult este adolescența târzie, de la 16-17 ani încolo.
Pe de altă parte, literatura de specialitate vorbește despre adultul emergent, între 18-29 de ani. Abia apoi vine adultul tânăr. De ce? Pentru că s-a schimbat societatea, care îți permite să faci multă educație, să te gândești și să te răzgândești, să explorezi. Nu trebuie să-ți mai întemeiezi o familie repede, să lucrezi repede, ai timp să explorezi și atunci mai copilărești un pic. De altfel, date din neuroștiințe arată că mielinizarea e completă la 30 de ani! Și, într-adevăr, sunt studii care arată că dacă ai timp să explorezi și să îți alegi domeniul, după aceea, ca adult, vei fi mult mai satisfăcut în profesia ta.
Perioada acesta de adult emergent este mai mult întâlnită în societățile bogate, pentru că acolo societatea îți permite să faci lucrul acesta. Mai puțin vedem lucrul acesta în țările sărace, unde e nevoie să-ți câștigi existența de timpuriu – în unele țări sărace se lucrează în continuare de la 14 ani. Acolo nu vei găsi conceptul acesta de explorare a identității și a posibilităților vieții până la 30 de ani!
Citește și:
- Orice problemă neprocesată emoțional complet se „rostogolește“ în familie – spune psihoterapeuta Cristina Schmidt
- „Unul din mecanismele care explică reticența la vaccinare ține de decăderea educației științifice“ – Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la UBB
- Nu ne putem iubi mai mult decât ne-a iubit cineva vreodată – spune psihologul Gáspár György
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
