Vlad Mixich

Când cineva mă întreabă de unde sunt, nu pot da un răspuns exact. M-am născut în 1979 la Baia Mare, am copilărit în Craiova, am studiat șase ani la Timișoara și acum locuiesc în București. Și, ca să ucidem din fașă orice nelămurire, Mixich este un nume croat. Am terminat Colegiul Carol I din Craiova. Unul dintre colegii mei a ajuns director la Steaua, altul – ceva șef în Consiliul Județean Dolj, iar unul mai harnic a plecat de mult din țară. Eu am plecat la Facultatea de Medicină, unde, spre sfâșşitul celor șase ani lungi, am început să învăț psihoterapie. Maestru mi-a fost Hugh Jenkins, terapeut la Institutul de Psihiatrie din Londra,șşi nici unul din noi nu bănuia atunci la ce-mi vor folosi deprinderile căpătate. Am pornit-o pe drumul clasic al unui medic, când a intervenit nepre văzutul: aveam nevoie de un reportofon pentru a-mi înregistra sesiunile cu pacienții. Un concurs al Deutsche Welle pentru tineri jurnaliști oferea așa ceva ca premiu al doilea. Eu eram deștept, o dată pe săptămână, pentru Gazeta de Sud. Am câștigat, dar nu reportofonul, ci premiul întâi. Așa am ajuns la Bonn, unde Deutsche Welle m-a uns corespondent în România.

Norocul a continuat când am fost primit într-una dintre cele mai independente redacții din România: HotNews.ro. Astăzi, nu mă văd lucrând altundeva, deși mă bucur să scriu și pentru Esquire sau Dilema veche. Mă mai mândresc cu câteva lucruri: premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2008“ de la Freedom House și bursele în Statele Unite primite de la Carter Center și German Marshall Fund.

℗PUBLICITATE

---

---

Cel mai drag îmi e să călătoresc: o zi am fost cel mai înalt om din neamul meu, atunci când am ajuns la 5414 metri în Himalaya. Când pot lenevi, o fac pe balconul de unde am vedere directă spre casele cochete și copacii frumoși de pe strada mea. Atunci reușesc să uit chiar și că tatăl meu s-a născut într-un lagăr de deportare comunist.