De ce este esențial să-i încurajăm pe copii să rămână curioși? Un raport exhaustiv pe tema curiozității

Nu am un talent special. Sunt doar un curios pasionat. – Albert Einstein

Din momentul nașterii, probabil chiar de mai înainte, oamenii sunt atrași de lucruri noi. Când suntem curioși, vrem să explorăm și să facem descoperiri. Prin stingerea și aprinderea întrerupătorului, copilul învață despre cauză și efect; prin turnarea apei în recipiente diferite, copilul învață pre-concepte despre masă și volum. Dacă un copil rămâne curios, el va continua să exploreze, iar când va trăi bucuria descoperirii, copilul va dori să repete explorarea. Repetiția duce la stăpânirea unui concept prin înțelegere și produce creșterea încrederii în sine. Încrederea crește dorința de a acționa pe baza curiozității – de a explora, de a descoperi și de a învăța. Acest ciclu pozitiv de învățare este alimentat de curiozitatea și plăcerea care provin din descoperire și înțelegere. Suntem creaturi sociale, deci cea mai mare recompensă și cea mai mare plăcere vin din admirația și sprijinul primit de la persoanele iubite și respectate. Aprobarea și sprijinul ajută la construirea încrederii în sine – astfel încât, atunci când copilul se luptă cu concepte matematice, mai degrabă decât să-și erodeze respectul gândindu-se „Sunt prost, nu înțeleg“, poate să creadă „Nu înțeleg asta, dar eu sunt cel care știe despre masă și volum“.

Pentru prea mulți copii, curiozitatea stimulată inițial de către părinți se estompează de multe ori tot ca urmare a mesajelor acestora (de genul: „Curiozitatea a omorât pisica“ sau „Curioșii mor mai repede“ sau „Nu te privesc discuțiile dintre adulți“ etc.). Potențialul nostru – emoțional, social și cognitiv – este exprimat prin cantitatea și calitatea experiențelor noastre. Un copilul mai puțin curios își va face mai puțini prieteni noi, se va alătura mai puțin unor grupuri sociale, va citi mai puține cărți și va face mai puține drumeții. Copilul mai puțin curios este mai greu de învățat, pentru că este mai greu de inspirat, entuziasmat și motivat. Există trei modalități uzuale prin care adulții constrâng sau chiar inhibă explorarea entuziastă a copilului inițial curios: frică, dezaprobare și absență.

Frica: Frica ucide curiozitatea. Când lumea copilului este haotică sau când se teme, nu îi va plăcea noutatea. El va căuta familia, rămânând în zona de confort, fără să exploreze. Copiii afectați de dezastre naturale, suferințe familiale sau violență au o curiozitate scăzută.

Dezaprobarea: „Nu atingeți, nu urcați, nu țipați, nu faceți asta, nu vă murdăriți“… etc. Copiii simt și răspund la temerile, prejudecățile și atitudinile noastre. Dacă vom transmite un sentiment de dezgust la noroiul de pe pantofii lor și la vânătăile pe mâini, entuziasmul lor pentru descoperiri va fi diminuat.

Absența: Prezența unui adult care îngrijește și investește oferă două lucruri esențiale pentru o explorare optimă: un sentiment de siguranță de la care să pornească în descoperirea de lucruri noi și capacitatea de a împărtăși descoperirea și, astfel, de a obține plăcerea și consolidarea informațiilor.

Curiozitatea este definită ca fiind cea mai nobilă trăsătură a motivației umane și este la fel de des denigrată ca fiind periculoasă (conform expresiei „curiozitatea a omorât pisica“), în ciuda legăturii sale cu cele mai abstracte gânduri umane. Reducerea acesteia reprezintă frecvent un simptom al depresiei, iar supraexprimarea ei contribuie la distractibilitate, un simptom specific ADHD.

Curiozitatea combină imaginația, munca creativă și inovația. Un studiu publicat de revista Neuron arată cum curiozitatea îmbunătățește, de asemenea, învățarea și memoria. Curiozitatea a motivat unele dintre cele mai importante descoperiri ale istoriei. Un exemplu clasic este Newton, care avea nevoie de un răspuns pentru fenomenul care a făcut mărul să cadă pe pământ, mai degrabă decât să meargă în sus. Descoperirea penicilinei în 1928 de către A. Fleming a fost cauzată de curiozitatea arzătoare de a obține un tratament mai bun pentru germeni. A.G. Bell era curios în privința semnalelor, iar prototipul telefonului a apărut astfel în 1876. Alan Sentman (Ph.D. Senior Scientist) spune că „știința, ca domeniu, se bazează în întregime pe curiozitate“.

Descrieri clasice ale curiozității

Filosoful și psihologul William James (1899) a numit curiozitatea drept „impulsul spre o cunoaștere mai bună“, ceea ce înseamnă că ilustrează dorința de a înțelege. El a remarcat la copii faptul că tocmai curiozitatea îi orientează către obiecte noi, cu calități senzaționale (captivează ceea ce este „strălucitor, viu, uimitor“). Această curiozitate timpurie devine ulterior o „formă mai înaltă și mai intelectuală“ – un impuls spre cunoașterea științifică și filosofică completă. Psihologii-educatori G. Stanley Hall și Theodate L. Smith (1903) au realizat unele dintre cele mai vechi lucrări experimentale în studiul curiozității, prin colectarea de la mame a chestionarelor și a biografiilor copiilor lor, privind dezvoltarea interesului și curiozității; apoi, folosind aceste date, au descris progresul copiilor începând cu „observarea pasivă“ încă din a doua săptămână de viață și „exprimarea curiozității propriu-zise“ în jurul lunii a cincea. Istoria studiilor privind curiozitatea animală este aproape atât de lungă ca istoria studiului curiozității umane. I. Pavlov a scris în 1927 despre comportamentul spontan de orientare a câinilor către stimuli noi (pe care el l-a numit reflexul „Ce este?“), ca o formă de curiozitate.

Psihologul Daniel Berlyne, una dintre figurile cele mai importante din secolul XX în studierea curiozității, a descris tipurile de curiozitate de-a lungul a două dimensiuni: perceptuală vs. epistemică și specifică vs. diversă (Berlyne, 1954). Curiozitatea perceptuală se referă la forța motrice care motivează organismele să caute noi stimuli și care se diminuează odată cu expunerea repetată. Este principalul motor al comportamentului exploratoriu prezent la animale și copii mici, precum și o posibilă forță motrice a explorării la adulți. Opusul curiozității perceptuale este curiozitatea epistemică, pe care Berlyne a descris-o ca fiind mai mult decât „obținerea accesului la stimularea informațională, având drept scop dobândirea cunoștințelor“. El a descris curiozitatea epistemică ca fiind specifică omului (Berlyne, 1966). A doua dimensiune a curiozității pe care Berlyne a descris-o vizează specificitatea informației. Curiozitatea specifică se referă la dorința de a obține o anumită informație, în timp ce curiozitatea diversă se referă la o dorință generală de stimulare perceptuală sau cognitivă (apărută, de exemplu, în cazul plictiselii).

O viziune contemporană comună definește curiozitatea ca fiind o formă particulară a căutării de informații, caracterizată prin faptul că este motivată intern (Loewenstein, 1994; Oudeyer & Kaplan, 2007). Astfel, curiozitatea este strict o unitate intrinsecă, în timp ce căutarea generală de informații poate fi ori intrinsecă, ori extrinsecă. Tinbergen, în 1963, discuta despre curiozitate prin prisma a patru aspecte: funcție, evoluție, mecanism și dezvoltare.

1. FUNCȚIA CURIOZITĂȚII. Cea mai populară teorie despre funcția curiozității este aceea de a motiva învățarea. George Loewenstein (1994) a descris curiozitatea ca fiind „o deprivare indusă cognitiv, care apare din percepția unui decalaj între cunoaștere și înțelegere“ (teoria golurilor de informație). Loewenstein susține că, de fapt, curiozitatea funcționează similar altor stări sau nevoi de bază, care sunt motoarele ființei umane (cum ar fi foamea, care ne motivează să căutăm mâncare și să mâncăm). Bazându-se pe această teorie, Loewenstein sugerează că o cantitate mică de informații servește ca o doză de primire, ceea ce mărește curiozitatea. Consumul de informații este plin de satisfacții, dar, în cele din urmă, când adunăm suficiente, apare o sațietate care duce la reducerea curiozității viitoare.

℗PUBLICITATE

---

---

2. EVOLUȚIA CURIOZITĂȚII. Ideea lui Loewenstein este susținută de un studiu realizat de Kang et al. în 2009, prin care s-a descoperit că curiozitatea privind răspunsul la o întrebare neimportantă este o funcție în formă de U, dependentă de încrederea în cunoașterea răspunsului. Curiozitatea cea mai mică a fost citată atunci când participanții nu aveau nicio idee despre răspuns și atunci când erau foarte încrezători; curiozitatea cea mai mare a fost citată atunci când aveau o idee despre răspuns, dar nu erau foarte încrezători. În aceste condiții, dorința de a cunoaște răspunsul a fost atât de mare, încât au fost chiar dispuși să plătească pentru informație, chiar dacă curiozitatea lor urma să fie satisfăcută gratuit după sesiunea de testare. S-a conturat astfel ideea că funcția primară a curiozității este aceea de a facilita învățarea. O asemenea idee este populară și în literatura educațională (Engel, 2011, 2015; Gray, 2013), iar cercetările din domeniul educației urmăresc dezvoltarea unor scale pentru a cuantifica exprimarea curiozității copiilor – atât în ​​general, cât și legat de materiile de învățare specifice (Harty & Beall, 1984; Jirout & Klahr, 2012; Pelz, Yung, & Kidd, 2015). Beneficiul major al unei astfel de cercetări vizează îmbunătățirea educației din școli. Mai recent, rolul curiozității în îmbunătățirea procesului de învățare dobândește adepți în știința cognitivă (vezi Gureckis & Markant, 2012), datorită teoriilor conform cărora a permite unui cursant să-și satisfacă curiozitatea îl ajută să își concentreze efortul asupra informațiilor utile pe care nu le posedă încă, curiozitatea jucând un rol activ în optimizarea experiențelor de învățare, prin îmbunătățirea codării cerebrale și a păstrării noilor informații.

3. MECANISMELE NEURONALE ALE CURIOZITĂȚII. Întrebarea a treia a lui Tinbergen este despre mecanismul cerebral care generează un comportament. Curiozitatea este un proces cognitiv influențat de sistemul de recompensă, care, la rândul său, este mediat de dopamină. Principala corelație dintre curiozitate și dopamină este aceea de a instiga procesele noastre de căutare, deoarece angajează sistemul de recompensă similar cu foamea (și alte nevoi de bază). Recompensa este o creștere a dopaminei! Fără curiozitate, ne-ar lipsi motivația de a explora, de a învăța lucruri noi, de a dobândi noi cunoștințe, de a căuta relații – pe scurt, face parte din dezvoltarea noastră evolutivă. Curiozitatea este, deci, un proces cognitiv care conduce la comportamentul consecutiv unei motivații. Cu alte cuvinte, dacă o persoană este foarte curioasă, ea va fi o persoană foarte motivată.

Participanții la studiu au citit întrebări despre tema propusă, ce avea un conținut neimportant, și și-au evaluat sentimentele de curiozitate în timpul fMRI (Kang et al., 2009). Activitatea creierului în nucleul caudat și girusul frontal inferior a fost asociată cu curiozitatea raportată de participanți. Aceste structuri sunt activate prin anticiparea diferitelor tipuri de recompense – în concordanță cu teoria lui Loewenstein (Delgado et al., 2008; Fehr & Camerer, 2007). În mod neașteptat, nu a fost activat nucleul accumbens, care este implicat în anticiparea recompenselor. Când răspunsul a fost dezvăluit, activarea cerebrală a apărut în structurile asociate învățării și memoriei, cum ar fi girusul parahipocampic și hipocampul. Cercetătorii au raportat o creștere a activității in hipocamp, precum și creșterea interacțiunilor dintre hipocamp si circuitul de recompensă. Atunci când oamenii erau foarte curioși să afle răspunsul la o întrebare, erau mai pregătiți să învețe acele informații. Mai surprinzător, însă, a fost că, odată ce curiozitatea a fost activată, ei au arătat o mai bună învățare a informațiilor cu totul independente și legat de care nu erau neapărat curioși. Oamenii puteau, de asemenea, să păstreze mai bine informația învățată în timpul unei situații în care au fost curioși, cu impact întârziat de 24 de ore. „Curiozitatea poate pune creierul într-o stare care îi permite să învețe și să păstreze orice fel de informație, precum un vârtej care atrage tot ce este în jurul lui“ (Gruber et al., 2015).

Jepma et al. (2012), într-un alt studiu, le-au arătat participanților fotografii neclare, cu conținut ambiguu; în acest caz, curiozitatea a activat cortexul cingular anterior și insula anterioară – regiuni activate în cazul condițiilor aversive (și nu numai); astfel curiozitatea era identificată ca o stare fundamentală aversivă, în timp ce în studiul lui Kang este identificată ca o stare plăcută. Cumulat, curiozitatea a fost definită ca o lipsă de ceva dorit (informație) și astfel percepută ca aversivă sau neplăcută, iar această neplăcere motivează declanșarea proceselor de căutare a informațiilor/învățare, care va atenua neplăcerea. 

De unde provine semnalul de curiozitate generală?

S-a propus recent ideea că semnalul de recompensă al dopaminei ar fi construit din semnalele de intrare provenite din cortexul orbitofrontal, care la rândul său primește date de la structurile senzoriale și de la ariile de asociație cerebrale (Schoenbaum et al., 2011). Deși curiozitatea reflectă motivația intrinsecă, de fapt recrutează aceleași zone de creier care sunt puternic implicate și în motivația extrinsecă (Gruber et. al, 2015) și este mediată de aceleași mecanisme ca și recompensele motivaționale extrinseci. Activitatea neuronilor dopaminergici este îmbunătățită atât de perspectiva unei recompense, cât și de perspectiva obținerii unei informații. Informațiile nu reprezintă o recompensă primară directă (cum ar fi mâncarea sau apa, în acest context), ci o recompensă mai indirectă. Faptul că neuronii dopaminergici semnalează atât recompensa primară-directă cât și cea informațională-indirectă sugerează că, pentru structurile de recompensă subcorticală, informația este tratată la fel ca orice alt bun necesar sau dorit.

Cum schimbă curiozitatea creierul, pentru a îmbunătăți învățarea?

În urma studiilor citate, echipele au conchis că, de fapt, curiozitatea determină o activitate crescută în hipocamp, o regiune a creierului care este importantă pentru formarea de noi amintiri, precum și o interacțiune crescută între hipocamp și circuitul de recompensă. „Deci, curiozitatea recrutează sistemul de recompensă și interacțiunile dintre sistemul de recompensare și hipocamp, ce par să pună creierul într-o stare propice pentru a învăța și a stoca informații, chiar dacă aceste informații nu prezintă un interes sau o importanță deosebită.“ Cu alte cuvinte, când cineva este curios, creierul se implică mai mult și creează o experiență mai semnificată, din cauza eliberării dopaminei. Aceasta determină păstrarea acelui eveniment ca o memorie episodică mai vie; așadar, cu cât sunteți mai curioși legat de un subiect, cu atât veți fi mai motivați, mai concentrați și veți asimila mai bine noile abilități sau cunoștințe.

Circuitele cerebrale care se bazează pe dopamină tind să scadă, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Înțelegerea relației dintre curiozitate, motivație și memorie ar putea să stimuleze dezvoltarea circuitelor memoriei la persoanele vârstnice și să dezvolte noi abordări pentru tratarea pacienților cu tulburări care afectează memoria. Atât la școală, cât și la locul de muncă, învățarea a ceea ce ar putea fi considerat material plictisitor ar putea fi îmbunătățită, dacă profesorii sau managerii ar valoriza curiozitatea studenților și angajaților cu privire la ceva ce sunt în mod natural motivați să învețe.

4. DEZVOLTAREA CURIOZITĂȚII. A patra dintre problematicile lui Tinbergen se referă la dezvoltarea unui comportament. Curiozitatea a fost esențială în studiul atenției și al învățării în rândul copiilor și un accent deosebit a fost pus de zeci de ani pe cercetarea educației timpurii. Lumea sugarilor este plină de surse de învățare, dar aceștia dispun de o capacitate limitată de procesare a informațiilor. De exemplu, privirea copiilor este atrasă spre zone cu contrast ridicat, utile pentru detectarea obiectelor și perceperea formelor și spre zone cu debut de mișcare, utile pentru detectarea animației. Copiii au, de asemenea, abilitatea înnăscută de a se orienta spre fețe – care aduc atât informații sociale, cât și indicii pentru învățarea limbajului. Mulți cercetători au susținut că noutatea ar fi principala caracteristică a stimulilor relevanți pentru sugari. Preferința pentru noutate este, de asemenea, legată de procesele de obișnuire, în care atenția sugarilor la un stimul recurent scade odată cu expunerea prelungită. Noile teorii explică preferințele individuale ale copiilor pentru anumiți stimuli prin starea mentală specială a copilului în anumite momente. Această idee reamintește faptul că suntem curioși în raport cu lucruri legat de care suntem moderat informați sau clarificați (Kang et al., 2009).

Conform teoriei alegerii/preferinței, elevii caută stimuli care se potrivesc cu nivelul lor preferat de complexitate – care se mărește în timp, pe măsură ce își construiesc reprezentări mentale și dobândesc mai multe cunoștințe (Dember & Earl, 1957). Berlyne, în mod similar în 1960, a menționat că preferințele bazate pe complexitate ar putea reprezenta o strategie optimă pentru învățare. Astfel, elevii vor prezenta un model de preferință în formă de U pentru complexitatea stimulilor și vor prefera stimulii cu un nivel intermediar de complexitate, care nu este nici prea simplu (deja codificat în memorie), nici prea complex (prea depărtat față de reprezentările deja codificate în memorie). Această strategie atențională a fost identificată chiar de la vârsta de 7-8 luni de viață și evită irosirea resurselor cognitive pe evenimente prea previzibile sau prea complexe, ajutând astfel la optimizarea procesului de învățare.

Constatările unor studii înrudite arată că cei mici își structurează jocul într-un mod ce reduce incertitudinea și care le permite să descopere mecanismele de funcționare a lucrurilor (Schulz & Bonawitz, 2007) – în concordanță cu teoriile anterioare ale lui J. Piaget (1930), care afirma că scopul curiozității și al jocului este „să construiască cunoștințe“ prin interacțiuni cu lumea. În 2012, Bonawitz, van Schijndel, Friel & Schulz, au demonstrat că copiii preferă să se joace cu jucării care depășesc așteptările lor și manifestă curiozitate sporită în afara contextelor pedagogice, în absența unor explicații explicite.

În concordanță cu ideea că funcția curiozității este aceea de a reduce incertitudinea, copiii manifestă un interes crescut în situații cu grad ridicat de incertitudine, cum ar fi preferința de a se juca cu jucării ale căror mecanisme nu sunt încă înțelese. Copiii par să își structureze jocul pentru a-și clarifica mecanismele cauzale neclare și pentru a învăța structurile cauzale corecte. Astfel, comportamente de căutare a informațiilor prezente la copiii mici sunt mult mai sofisticate decât simpla orientare a atenției prezentă la sugari.

Alege să fii curios!

În cartea sa intitulată The Usefulness of Useless Knowledge [Utilitatea cunoașterii inutile], Abraham Flexner explorează tendința multor oameni de a renunța la curiozitatea pură în favoarea pragmatismului și susține rolul major al curiozității ca fiind „principiul călăuzitor în știință și inovație“. Frecvent, oamenii nu mai sunt curioși să aibă experiențe noi, deoarece își asumă prea multe responsabilități și își construiesc prea multe rutine. Într-unul dintre citatele sale, Einstein afirma că, dacă ar avea o oră pentru a rezolva o problemă, el ar petrece primele 55 de minute asigurându-se că răspunde la întrebarea potrivită. O minte curioasă poate relaționa mai bine și conectează mai bine informațiile.

Plictisit? Nicio problemă – încearcă să fii curios!

Judecați un om prin întrebările sale, mai degrabă decât prin răspunsurile lui. – Voltaire