Sunt la volan, conduc cu oarecare precauție – după trei săptămâni în care am stat departe de mașina ce a petrecut acest timp în service, din cauza unui moment de neatenție – și mă grăbesc să ajung în timp util la o întâlnire programată pentru această dimineață. Nu am dormit nici foarte mult și nici foarte bine… și simt cum se ține de mine un fir de anxietate, care parcă vrea să se înfășoare tot mai strâns în jurul meu. Ceilalți participanți la trafic par să fie și ei grăbiți… Mă și întreb, oare, unde fuge toată lumea? În fine, să revin la traseul meu.
Ajung pe o străduță îngustă din centrul vechi, bine căptușită pe ambele părți de câte o fâșie de mașini parcate ca la odihnă, și mă uit preocupat să nu mă apropii prea tare de vreuna dintre ele, când… un alt participant la trafic îmi semnalizează cu farurile să nu mai trag de timp. Gestul a fost unul neagresiv, dar în acel moment am simțit din cap și până în degetele de la picioare cum mă cuprind o presiune emoțională și o agitație interioară, care-mi spun gălăgios un singur lucru: „Nu mai încurca lumea!“ Trec și eu, trece și celălalt șofer de tronsonul îngustat și mă întreb de unde acest gând, cum că aș încurca lumea – că doar fiecare are dreptul și libertatea de-a avea propriul ritm, mai ales în condițiile în care acesta nu depășește nici valoarea minimă și nici pe cea maximă a vitezei de circulație în trafic. Pe măsură ce se învârt roțile de la mașină, se învârt și rotițele minții mele, care mă transportă în copilărie cu viteza luminii… Și apare un răspuns complet neprocesat și neprelucrat (era genul de informație brută, deci cu multă valoarea psihologică): „Deoarece de mic ai simțit că încurci lumea, că stai în calea oamenilor și că ești o piedică de care se izbesc exact când se grăbesc cel mai tare.“
În cartea mea, Copilul invizibil, am abordat unele pasaje din propria copilărie; dar nu am realizat că, dincolo de rana de a fi fost invizibil, stătea pitită și durerea că, din cauza existenței, eram o povară pentru cei din jur. Dacă stau bine să mă gândesc, ai mei nu au spus niciodată că aș fi fost în plus sau că le-aș fi îngreunat viețile; dar nici nu am simțit că eram o mare bucurie în viețile lor, că eram binevenit sau că ei erau recunoscători pentru faptul că eu exist. Și mă îndoiesc că sunt puțini astfel de copii interiori, care s-au simțit oarecum în plus, cărora le-a fost evident că părinților nu le rămâne timp suficient și pentru copii și care au crescut cu convingerea că încurcă lumea. Azi mă gândesc că nu mai aveau nici energie, ca să-mi spună toate lucrurile acelea minunate pe care sufletul meu le aștepta. (Și, oricum, înțelepciunea tradițională – căreia toți părinții îi erau supuși prin convenție socială – impunea pe atunci să respecți ființa umană direct proporțional cu vârsta ei – o mentalitate canceroasă, care a făcut ca atâția copii să treacă prin viață cu capul plecat și să ajungă la bătrânețe a oprima următoarele generații de copii!… Iar dacă vi se pare că asta e o afirmație brutală, reflectați un pic asupra diferențelor dintre generațiile anilor ʼ70, ʼ80 și ʼ90. Toți sunt azi adulți, însă privesc viața fundamental diferit unii de alții.)
Când adulții nu ne văd sau nu ne aud, putem dezvolta cu ușurință convingerea că nevoile noastre nu sunt la fel de importante ca ale celorlalți muritori. Și mai rău decât atât, când adulții din jur reprimă frecvent manifestarea nevoilor unui copil, acesta începe să creadă că nu are dreptul la exprimarea de sine. Prima abordare părintească pune capac adesea comportamentelor spontane ale copilului; cea de-a doua îi cultivă nenumărate inhibiții. Iar în timp, aceste credințe devin o preocupare (și chiar o străduință) de a le face cât mai mult pe plac altora, din credința subconștientă că alții merită mai mult ca noi. Avem grijă ca celorlalți să le fie bine, în speranța că după aceea s-ar putea să ne fie și nouă bine.
Psihologia ne spune că rădăcinile acestei atitudini de subjugare au crescut în casa copilăriei noastre, atunci când: părinții încercau să domine toate aspectele vieții noastre; cei responsabili de îngrijirea noastră ne pedepseau ori se supărau, dacă nu le făceam pe plac; se retrăgeau emoțional, dacă îi contraziceam sau puneam la îndoială credibilitatea spuselor lor; nu reveneau consecvent acasă, așa că eram îngrijorați de situația lor; ne vorbeau permanent și prioritar despre problemele lor și nu mai rămânea spațiu să ne spunem și noi păsul.
℗PUBLICITATE
Desigur că, pentru a ne reîntregi sufletele, nu e suficient să ne cunoaștem trecutul; dar această cunoaștere este esențială pentru a ajunge la concluzia că drepturile și nevoile noastre sunt la fel de valide ca ale tuturor celor din jur. Tot psihologia ne recomandă să începem proiectul desubjugării prin pași mici și ghidați de perseverență, înțelegând că marea lecție pe care o avem de învățat este să ne asumăm și, dacă este cazul, să impunem într-un mod civilizat limite pentru comportamentul celorlalți față de noi. Iar pentru asta, e nevoie să ne activăm curajul și autocompasiunea – valori fără de care este dificil (dacă nu, imposibil) de parcurs procesul reinventării de sine.
Un astfel de prim pas este să identificăm cât mai clar – acasă și la muncă sau în alte contexte sociale – care sunt situațiile cele mai frecvente în care uităm de sine; apoi să ne articulăm cât mai clar propriile opinii și convingeri în legătură cu cât mai multe părți ale vieții. Un alt pas decisiv este cel în care înlocuim comportamentele pasiv-agresive cu exprimarea clară a ceea ce vrem sau ce anume ne dorim – și, atunci când îndrăznim să facem asta, să ne eliberăm de rușine sau jenă (deși este ok să ne autovalidăm, dacă aceste emoții apar), fiindcă în mod cert nu sunt necesare, atâta vreme cât nu îngrădim și nu lezăm drepturile altora. Un al treilea pas – de o dificultate crescută – este să te retragi din relația cu acele persoane care sunt prea centrate pe sine ca să-ți mai respecte și ție drepturile și care nu au dezvoltate abilitățile de a-i trata echitabil pe cei din jur; sunt de evitat relațiile unilaterale sau cele în care simțim că suntem prinși ca într-o cușcă. Este ok să ne exprimăm furia în mod adecvat, etichetând emoția prin cuvinte și învățând astfel să ne tolerăm și emoțiile negative. Cel mai dificil pentru mine e să-mi asum meritele și să îmi adun curajul de a vorbi cu încredere despre acestea; dar se pare că și acesta este un pas important în procesul de reinventare personală.
Iar în final, ajută să ne notăm într-un loc cât mai vizibil un mesaj de genul: „Nevoile și dorințele mele sunt la fel de importante ca ale tuturor celorlalți oameni. Și nu ajută la nimic să-i las pe alții să se poarte nepotrivit cu mine. Este mai mult decât firesc să primesc respect, atâta vreme cât și eu îl ofer. Viața este mult prea scurtă, pentru a tolera orice comportament necivilizat din partea celor din jur. Sunt suficient de bun și de valoros. Sunt important, așa cum sunt.“
Ca părinți sau adulți care interacționează cu copiii, este esențial să recunoaștem și să înțelegem că aceștia nu vor deveni cu nimic mai puternici nici dacă ignorăm și nici dacă-i lovim (cu vorbele sau pumnii), atunci când se simt copleșiți sau depășiți de provocările inerente ale vieții.
Iar dacă vreți să știți cum s-a încheiat dimineața mea… Ei bine, am ajuns la timp pentru întâlnirea stabilită, am coborât din mașina care-mi este atât de dragă cu ceva mai multă încredere decât aveam când mă urcasem și am devenit ferm convins că relația mea cu subjugarea s-a mai dizolvat puțin. Nu mai sunt dispus de multă vreme să cultiv această credință limitativă, dar perpetuu descopăr că fac noi progrese (tocmai când credeam că am ajuns deja la un liman). Toamna, cu frunzele ei galbene și diminețile răcoroase, este, probabil, cea mai bună perioadă pentru a respira adânc – conștient de ceea ce ai câștigat și de tot ce ai pierdut în viață. Să fim recunoscători pentru fiecare moment de insight.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
