În dinamica fiecărei familii în care avem mai mult de o persoană care se ocupă de creşterea copiilor, regăsim nevoia şi, evident, interesul asupra modalităţii în care părinţii sau „cei implicaţi“ în creşterea copilului îşi pot armoniza abordările. Iată ce ne întreabă una dintre cititoarele noastre:
„Bună ziua! Am şi eu o întrebare. Nu ştiu cum să gestionez lucrurile când apar dispute între soţ și fetiță. De multe ori nu sunt de acord cu modul în care îi vorbeşte soţul copilei şi nici cu anumite comportamente pe care le are faţă de ea (de multe ori nu o înţelege când e obosită şi o pune să facă lucruri singură… lucruri despre care ştie că ea nu le poate face când este în starea aceea… adică să mănânce singură ori să îşi ia singură pijamaua sau să se ducă singură la culcare, pentru că eu trebuie să o pregătesc şi pe cea mică de somn, sau alte lucruri din astea). De multe ori i-am explicat că, în momente din astea, fetița are nevoie de noi, de ajutorul nostru, ca să vadă că suntem lângă ea şi o întelegem, dar nici el nu ştie cum să gestioneze lucrurile şi atunci pune presiune pe ea. Problema mea este că nu ştiu eu cum să reacţionez la asemenea lucruri, fiindcă de multe ori i-am făcut observaţie soţului, şi el tot nu proceda cum ar fi trebuit. Deja fetiţa nu îl mai ia în seamă, dar nici nu îmi place tot timpul să mă bag în relaţia lor şi să fac observaţii. Ce-ar trebui să fac? Să îl las să comunice cu ea aşa, în felul lui, chiar dacă eu nu îl consider corect şi sănătos pentru fetiţă? Sau ce-aş putea face?“
În căutarea răspunsurilor vizavi de această preocupare, sunt câteva puncte-cheie la care ne vom opri:
1. Dinamica dintre frați
Nu este deloc de neglijat ce înseamnă pentru sora mai mare apariția unei surioare mai mici. Și când spunem asta mergem puțin în spatele a ceea ce este evident. Chiar dacă în acest caz nu știm detalii legate de vârstă, știm că genetic orice ființă umană caută supraviețuirea și, deci, protejarea resurselor care deservesc acest scop. Timpul și atenția părinților sunt resurse esențiale pentru copii. Doar la această informaţie dacă ne oprim, putem înţelege că, seara – când, da, suntem mai obosiți (şi mari şi mici), când se apropie momentul în care „de obicei“, înainte să apară surioara cea mică, fetiţa cea mare avea parte de conectare, de tandreţe, de grijă, de timp, de atenţie – vulnerabilitatea atinge cote ridicate. Iar vârsta (implicit nivelul de dezvoltare a funcţiilor neocorticale ce ne ajută la reglarea emoţională) încă nu-i permite fetiţei mai mari să identifice ce simte, ce nevoie are şi să o exprime explicit în cuvinte.
Comportamentele descrise, în care „brusc“ ea nu mai „poate“ sau nu mai „vrea“ să facă ceea ce în mod normal ştie şi poate să facă, sunt modalitatea ei de a cere aceeaşi conectare, aceeaşi grijă şi aceeaşi atentie pe care o primea înainte sau pe care sora ei mai mică o primeşte de la mamă chiar în acel moment. O serie de informații utile și practice în acest sens găsim și în cărțile scrise de Dan Siegel și Tina Payne Bryson – Inteligența parentală și Creierul copilului tău.
℗PUBLICITATE
2. Perspectiva tatălui
Oare, privind cu multă curiozitate din „locul“ tatălui, ce se vede?
Să fie oare teama că… „Dacă o ajut la ceva ce poate să facă, va cere asta şi data viitoare“ sau „Îi încurajez neputinţa şi pierde din autonomie“ ori „Încearcă să obţină ce vrea şi e mai bine să nu cedez“ sau „Știu că poate şi e mai bine să îi arăt că ştiu asta“, etc. Sau să fie sentimentul de neputinţă… „Mereu soţia s-a ocupat de asta, acum eu ce să fac?“, „Devine complicat, iarăşi refuză, nu cooperează, cum procedez?“ etc. Oricare dintre aceste gânduri și emoţii poate deveni obstacol în conectarea noastră cu copiii. Avem însă mereu la îndemână ceva ce nu poate să dea greş – joaca şi râsul. Când aducem joaca în relaţie, apare magia. Nu tata convinge, nici vorbele lui, ci plăcerea jocului şi relaxarea distracţiei. Două lecturi sunt în acest caz recomandate pentru părinţi şi, în acelaşi timp, fac parte din „trusa de salvare“ – Jocul ataşamentului, de Aletha Solter, și Copilul invizibil, de Gáspár György.
3. Cooperarea dintre părinţi
După cum ştim, copiii cel mai bine învaţă prin modelare, observând în mod repetat comportamentul celorlalţi. Colaborarea mamei cu tatăl, în orice situaţie, poate deveni un bun reper pentru fetiţa cea mare, pentru colaborarea ei cu tatăl, de exemplu. „Observaţiile“ (după cum le numea cititoarea noastră) adresate tatălui ajung la fetiţă ca o confirmare că ceea ce cere tatăl este nepotrivit, iar reacţia ei este bună – prin urmare „nu îl mai ia în seamă“.
Dintr-o altă perspectivă, destul de probabil, când tatăl „pune presiune“ este şi el deja activat emoţional, în aşa fel încât orice vine spre el ca sugestie sau recomandare o să fie primit ca o critică sau un mesaj negativ. Acest lucru ne dă indicii despre o potenţială intervenţie în relatie cu amândoi, tatăl şi fata, în care mama ar putea să pună în cuvinte ceea ce simte tatăl, ca să audă fetiţa, şi ceea ce simte fetiţa, ca să audă tatăl. De exemplu: „Cred că tata e îngrijorat că, dacă nu te speli singură în seara asta, nu o vei face nici mâine seară. Și când e îngrijorat, tata vorbeşte mai apăsat, ca să se asigure că tu îl auzi. Însă eu ştiu (şi îi amintesc şi lui tata) că tu ştii foarte bine să te speli şi poți face asta chiar și acum, doar că îţi doreşti să te ajute aşa cum eu o ajut pe surioara ta. Ţi-e puţin dor de asta?“ Şi astfel moderăm şi modelăm totodată discuţia dintre cei doi, fără să invalidăm pe nimeni, fără să luăm apărarea cuiva, ci doar readucându-i împreună și arătându-le totodată că şi mama e acolo.
În continuare, după ce emoţiile s-au liniştit şi putem accesa din nou „funcţiile executive ale creierului“ (sau creierul matur), ajută să purtăm o discuţie referitoare la rutina de seară, așa ca între adulţi – cu blândeţe, înţelegere și curiozitate (vezi cartea Revoluția iubirii, pentru a descoperi pașii dialogului conștient). Să ne amintim cât e de valoros să împărtăşim în primul rând lucruri despre noi şi cum ne simţim noi atunci când [şi aducem delatii concrete], astfel încât partenerul(a) de viaţă şi de discuţie să poată şi el(ea) să rămână conectat „cortical“, fără să se simtă atacat/criticat/inadecvat. Astfel, cresc şansele să contribuie și celălalt la discuţie, mai mult decât să fie ocupat să se apere. Şi cine ştie ce idei diferite se pot contura… Poate că rutina de seară va implica parțial un timp petrecut împreună; poate că sora cea mare va ajuta la pregătirea celei mici; poate chiar sora cea mare va avea idei de luat în considerare; poate că vor ieși la lumină multe alte soluții, la care nici eu și nici dumneavoastră, cititoarea noastră, nu ne gândim.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
