Când vine vorba de emoții, tindem să le preferăm pe cele pozitive, iar pe cele negative să le încadrăm în tabăra adversarilor nedoriți. Nu de puține ori le negăm, ori alegem să nu le afișăm pe chip. Și cred că cel mai la îndemână ne vine să ne atașăm zâmbetul protocolar, chiar dacă, în culise, lucrurile sunt departe de fericire.
În acest articol te invit să navigăm împreună prin câteva dintre motivele pentru care alegem să arătăm alte emoții decât cele pe care le trăim în realitate, să proiectăm bucurie, chiar și atunci când ne doare.
De ce nu ne permitem întotdeauna să ne trăim durerea în fața celorlalți?
„Rufele nu se spală în public“ este doar unul dintre argumentele facile de care ne legăm atunci când ieșim în lume.
Având clară în minte lecția comunistă pe care comunitatea a înrădăcinat-o în viața noastră, iată-ne, zeci de ani mai târziu, negăsind curajul de a spune ce ni se întâmplă ori de a arăta și la suprafață adevăratele emoții. Dacă pe atunci păstrarea secretelor însemna adaptare, asigurând supraviețuirea, iată-ne într-un prezent mult mai sigur, dar ancorați, totodată, în trecut. Cu un model transmis transgenerațional, ne găsim luptându-ne în prezentul subiectiv în care ne „permitem“ să ne trăim durerea doar când cortina se lasă, mai mult în singurătate.
„Nu trebuie ca ceilalți să mă vadă așa.“ Poate, sub o formă sau alta, ți-ai spus acest lucru, în încercarea de a te feri de judecata celorlalți; poate chiar ai primit, la un moment dat, o reacție neplăcută atunci când ți-ai dat voie să arăți adevăratele emoții și ai învățat să disimulezi, acum, pentru a te apăra, ca nu cumva să te oferi ca subiect de discuție. Sau poate ai desprins din diverse contexte că tendința socială este de a eticheta persoanele ce arată emoțiile negative ca fiind „slabe“, „sensibile“ etc.
℗PUBLICITATE
Nu de puține ori se întâmplă să evităm discuții prea intime, să fugim de o posibilă intruziune din partea celorlalți. „Dar ce ți s-a întâmplat?“, „De asta te plângi tu?“, „Asta ți se pare ție dureros?“, „Dar de ce te simți așa și nu…?“ cred că sunt doar câteva dintre întrebările a căror săgeată am simțit-o fie pe propria piele, fie ca martori. Învățând că aceasta este o experiență neplăcută, ce nu se dorește a mai fi repetată, alegem uneori să ne punem masca fericirii aparente, fugind de posibilul scenariu descris anterior.
„Trebuie măcar să par fericit“ sau cum este tradusă, de fapt, frica de a nu ne simți integrați
Dar cum este cu fericirea universală, care pare că împânzește social media? „Trebuie măcar să par fericit“,fie că ești sau nu așa, în esență. Cred că genul acesta de medii amorsează frica noastră de a nu ne integra, de a nu fi parte sau a fi chiar respins. Combinația de fotografii și videoclipuri care ne surprind în cele mai frumoase clipe, în cele mai interesante cadre, arareori lasă loc pentru normalitatea cotidiană, pentru durerea reală sau trăirile negative. Este una dintre căile prin care învățăm să arătăm mai degrabă o fericire aparentă.
Și, cu toate acestea, nu de puține ori ne trezim în fața rețelelor de socializare cu nevoia de conectare, cu dorința de a împărtăși cu celălalt ce ni se întâmplă. Rezultatul este, totuși, foarte contrastant față de cel așteptat, întrucât ne trunchiem realitatea, ne îngropăm emoțiile negative, eliminând complet posibilitatea de a ne simți autentici ori cu adevărat în conexiune cu ceilalți.
Cu conștiința acestor capcane care ne îndepărtează de esențial, te încurajez să trăiești mai autentic, în acord cu interiorul tău, cu trăirile care își cresc rădăcinile acolo și să intensifici curajul de a împărtăși cu cei de lângă tine durerile tale, rănile ori emoțiile negative care te încearcă. Știu că judecata din partea celorlalți este o posibilă piedică pe acest drum al creșterii personale, dar cum ar fi să trăiești deplin, în acord cu tine, începând de azi?
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
