Luna aceasta la rubrica #LecturaNeFaceBine, recomandarea de carte vine din partea Corneliei Paraipan. Cornelia este medic specializat în psihiatria copilului și adolescentului, a absolvit un program de formare în psihoterapia familiei și este coordonator de programe educative în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Iar cartea pe care ne-o aduce în centrul atenției este În căutarea corpului regăsit, de Vintilă Mihăilescu.
„«Spitalul reflectă societatea» spune Vintilă Mihăilescu în cartea sa, în care descrie microuniversul pacientului Vintilă Mihăilescu. Diagnosticat cu leucemie și aflat pentru o perioadă în ipostaza dublă a individului înainte de boală și a bolnavului, spitalizat și externat, în corpul său și, totuși, nu chiar el – experiența este analizată prin lupa omului de știință, a antropologului. Iar acest microunivers este populat de oameni cu roluri diferite și clar stabilite, ce ne sunt familiari tuturor – de la portari, registratori, infirmiere, asistenți medicali și medici la pacienți, aparținători și vânzători de pijamale –, fiecare cu propriul set de reguli și convingeri. Asistăm la o etalonare realistă, pe alocuri cu umor, de metehne românești și mecanisme psihologice de apărare la o lume ce implică, invariabil, suferința.
«De principiu, e clar că un sistem de sănătate nu are cum să sară peste resursele și nivelul de dezvoltare ale societății din care face parte», spune Vintilă Mihăilescu, iar cartea sa surprinde, dincolo de statistici și experiența personală, aspecte ce țin de modificarea culturii medicale la nivel mondial, dar cu aplicare românească: de la «medicina centrată pe boală» la «medicina centrată pe bolnav», cu implicațiile ei în relația medic-pacient. De la atitudinea paternalist medicală «unde medicul decide» – uneori ca un Dumnezeu aprig, cu prea multe responsabilități, neajunsuri și, adesea, prea puțin respect pentru omul din fața sa – până la parteneriatului medic-pacient, în care pacientul devine și el responsabil pentru starea de sănătate, însă fără a avea întotdeauna și competența necesară acestui act, ba adesea mergând spre o supraresponsabilizare amestecată cu îndreptățire pe un fond de neîncredere.
«O relativă particularitate românească […] constă în lipsa de încredere. Dacă Medicul mai este încă o figură de Putere, relația bolnavului cu el este mediată de o profundă lipsă de încredere în structurile de putere: știm de mult și este confirmat de fiecare nou sondaj că Romania a fost și rămâne țara cu cea mai scăzută încredere în instituțiile statului din Uniunea Europeană, inclusiv în instituțiile sistemului de sănătate. […] Concret, majoritatea românilor nu au încredere în sistemul de sănătate și nici în spitale, dar vor căuta doctori de încredere, fiind convinși în sinea lor că individul este întotdeauna fisura din sistem, grație căruia se pot descurca».
℗PUBLICITATE
Ulterior, sunt disecate noile mode cultural-sociale dictate de cultura progresului și de psihologia umanistă, cu schimbarea socială în domeniul sanitar de la politici de sănătate publică la auto-îngrijire și management al bolii, dar cu sprijinul personalului medical. Totuși, beneficiile acestei culturi sociale ce implică responsabilizare, nu sunt întotdeauna prezente, astfel că: «Într-o societate a self-empowermentului, încrederea în sine poate atinge și cote riscante de self-care: eu decid – pentru că știu, pentru că pot și pentru că sunt responsabil – dacă urmez un tratament sau altul, dacă mă încred integral în medicina convențională ori aleg medicina alternativă sau alta, ori le combin după o rețetă proprie. În mod sugestiv, recurgerea la medicine alternative crește direct proporțional cu nivelul de educație, căci bolnavii educați consideră că și ei au competența necesară de a lua decizia potrivită». Iar de aici începe a se creiona o combinație toxică în relația medic-pacient de atitudine paternalistă supusă medical, alături de un infantilism rebel al pacientului, ce lasă loc, după recurgerea la spital, la «terapii alternative, acatiste și, eventual, vrăjitorie». Și așa începe povestea mecanismelor de apărare psihologice ale bolnavului, aparținătorului și personalului medical la intersectarea cu boala într-un spațiu clar delimitat. De la intelectualizare, raționalizare, regresie, proiecție, depersonalizare până la mecanismele rezilienței în fața bolii – somn, vorbit și simțul umorului.
Cartea are însă centrată pe tot parcursul ei experiența corpului ca întreg, «minte și soma» la un loc – ca un martor, nu mereu tăcut, al bătăliei din tine, în care spațiul Spitalului te forțează să te angajezi, uneori într-un mod dezumanizant.
«Cât de mult se poate împuțina un corp pentru a mai putea trăi ca un corp, pentru a fi privit și acceptat ca un corp? Într-o lume a cultului corpului, a corpului deplin, imaginea corpului împuținat de boală și/sau bătrânețe este cu atât mai greu de acceptat. Imaginea nu face însă decât să se adauge unei limitări mult mai substanțiale: cât poți să reduci din corp, cât poți să pierzi din corp fără a te pierde? Cum mai poți, cât mai poți fi tu însuți într-un corp care nu este, nu mai este el însuși?»
Este o carte ce ar trebui citită de tot personalul medical, pentru a nu uita că experiența bolnavului trece dincolo de diagnostic, investigații și tratament. Este o carte ce ar trebui citită de toți pacienții și aparținătorii lor, pentru a vedea că nu sunt singuri și pentru a înțelege fenomenul cultural căruia îi suntem tributari cu toții. Și ar mai trebui citită și de toți factorii decizionali din arhitectura sistemului medical, mai ales de cei politici – astfel încât Spitalul să devină un indicator al preocupării societății pentru bunăstarea sa proprie.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
