„Mimi și-ar fi dorit să intre la Facultatea de Chimie, pentru că asta o fascina: elementele chimice, reacțiile chimice, experimentele de laborator. Să stârnească reacții. N-a mai intrat, fiindcă a rămas însărcinată cu primul ei copil. A ales să fie mamă și a descoperit cum se schimbă formula chimică din care suntem făcuți când devenim părinți“ (Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu).
Fragmentul de mai sus face parte din volumul de debut Nu te găsesc pe nicăieri, al tinerei scriitoare Laura Ionescu, care se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.
Atunci când suntem copii, mama e centrul Universului nostru, pentru ca mai apoi, în adolescență, să ajungem să o înjurăm în gând dacă nu ne lasă să ieșim pe afară cu copiii, să vorbim în sinea noastră urât despre ea și deseori să ne zicem că nu știe ea mai bine decât noi ce trebuie și ce avem de făcut. Uneori, în adolescență, chiar ajungeam să ne dorim alți părinți, pentru că ai noștri veneau cu miros de aer închis de la fabrica unde se făceau piese de mașini, iar noi voiam să miroasă a Impuls roșu și a Denim, așa cum miroseau părinții altor copii.
Și, deodată, nimic nu mai e cum era. Începi să stai din ce în ce mai mult pe acasă, nu-ți dai seama atunci, dar mama te pregătește pentru când o să rămâi singură cu tata, îți mai arată cum se face o ciorbă, cum se curăță cartofii fără să tai prea mult din coajă, cum se întind rufele ca să le iei neșifonate de pe sârmă și să nu mai fii nevoită să le calci și-ți vorbește despre menstruație, pentru că știe că tatălui tău îi va fi greu să discute cu tine despre asta. Și în timp, un an, doi, trei, femeia care te proteja și avea grijă de tine, care era plină de energie, îți sărbătorea fiecare zi de naștere cu tort făcut de ea în casă, care dansa la fiecare acord de muzică, râdea cu gura până la urechi și se ruja cu rujul de culoare verde care atunci când era pus pe buze se făcea roșu, devine copilul care trebuie protejat și îngrijit.
Acum, după douăzeci și doi de ani de când mama nu mai e, mi-aș fi dorit ca sfatul pe care l-am primit de la o vecină să nu fi fost despre mâncare „Să nu uiți cartofii, înainte să-i pui în tigaie la prăjit, trebuie trecuți prin două ape, ca să nu-l doară pe taică-tu stomacul“. Ci să mă fi luat în brațe și să-mi fi spus: „Plângi, știu, tot ce tu trăiești acum e nedrept!“. Acum scriu și-mi dau seama că imaginea de atunci cu mine la bucătărie, curățând cartofii, cu vecina alături dându-mi sfaturi, mi-a rămas întipărită în minte mai adânc decât chipul mamei mele.
℗PUBLICITATE
Atunci când îți moare un părinte și ești la o vârstă la care pentru tine viața începe să fie distractivă, în afară de toată durerea pe care o simți, cel mai înțepător sentiment e acela că te-a abandonat. Că nu trebuia să ți se întâmple asta, că omul care nu mai e în viață te-a trădat și te-a lăsat să te descurci singur. Apoi, următorul gând este că-ți dorești să faci schimb de loc cu el. Te simți vinovat că ai zâmbit, că ai avut o zi bună în care nu te-ai gândit așa de mult la el, că fiorii dragostei pentru un băiat au luat fața durerii pe care tu trebuia să o simți în continuare și te pedepsești pentru aceste lucruri. Crezi că, dacă încerci să mergi mai departe, sentimentul de loialitate se pierde și că, de undeva de sus, te vede și este dezamăgit de tine, pentru că te-ai ales pe tine în fața suferinței.
„Ne simțim vinovați când continuăm să trăim fără cei pe care i-am iubit. Aș fi vrut ca durerea să mă nimicească, dar ea doar mă ciugulea. Nu mă lăsa să trăiesc ca înainte și era suficient ca eu să nu-mi mai doresc să trăiesc deloc. Durerea e mereu glorificată, dar o doză infimă e suficientă ca să nu mai vrei nimic. Nu ajută nici faptul că durerea e mai degrabă un personaj de film. Acolo personajele suferă, plâng și apoi răzbat, dar în viața reală, în care n-aveam suficientă practică pe-atunci, oamenii îți închideau gura de parcă ar fi fost un fermoar (…). Durerea nu e romantică. Trebuie să te trezești în continuare, să-ți pui chiloții, să te speli pe dinți, să-ți bei cafeaua, să mănânci, să dai cu aspiratorul și să faci toate astea în timp ce îți șoptești întruna că mama ta nu mai e acolo. Ea era înainte șoapta – cât timp ea era acolo, tu erai în siguranță (…) Imaginile dau năvală în mintea ta fără cuvinte și strângi degeaba pleoapele, că totul se întâmplă la tine în cap. Râzi cu prietena ta până când vă dor fălcile pe amândouă, apoi durerea taie cu satârul momentul și te întrebi dacă mama ta a văzut asta. Te gândești că ar fi mândră de tine. Te întrebi dacă poate să vadă ce gândești. Oare te doare suficient încât ea să știe fără echivoc că o iubești? Bei cu o bere mai mult decât trebuie, adică una, și prinzi curaj să flirtezi, apoi te oprești brusc fiindcă ar trebui să te doară și uitaseși asta.“
Timpul trece, devii adolescent, adult, uiți din ce în ce mai des de mama, înveți să trăiești fără ea și poate, uneori, și fără sentimentul de vinovăție. Dar sentimentul de loialitate rămâne acolo în subconștient și fiecare decizie pe care o iei, fie că este legată de copilul tău, de prietenii tăi sau de soțul tău, reapare în prim-plan, fără ca tu să-ți dai seama. Până când cineva nu-ți spune că a fi loial nu înseamnă că trebuie să urmezi aceeași traiectorie pe care a avut-o mama ta. Sau când pe un ton spus grav auzi că ți-ai setat, fără să vrei, să trăiești doar până la vârsta de doisprezece ani ai fiului tău, aceea fiind vârsta pe care și tu o aveai atunci când ți-a murit mama. Că mintea ta de adult asociază vârsta de doisprezece ani cu moartea.
Atunci, faci o pauză, respiri, închizi ochii și-ți spui că ar fi fost de preferat ca, în loc de sfaturi despre cartofii prăjiți, să fi primit sprijinul și susținerea care să te ajute acum la maturitate.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
