Actor de teatru și film, protagonistul interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de pe paginadepsihologie.ro este unul dintre cei mai versatili artiști ai României. Cu o carieră prodigioasă și o notorietate pe măsură, Șerban Pavlu se poate mândri cu o paletă largă și complexă de roluri, atât pe micile, cât și pe marile ecrane. Despre planurile sale, despre vulnerabilități și temeri ne-a permis să-l „descoasem“ în interviul ce urmează.
Cum se simte Șerban Pavlu în această perioadă instabilă emoțional?
Aș minți să spun că sunt liniștit. Cei doi ani de restricții cauzate de pandemie au lăsat urme adânci. Nu e vorba doar de mine, ci de întreaga breaslă, care a fost una dintre cele mai lovite. Anularea a zeci de spectacole și evenimente a dus la o senzație de insecuritate și la chestionarea necesității acestei meserii. În timp ce scriu mă întorc de la un spectacol pe care l-am jucat în alt oraș și care a fost amânat exact cu doi ani.
Iar acum, acest război absurd din Ucraina, în care se bombardează inclusiv teatre în care se adăpostesc civili. Pare ireal.
Care este temerea ta cea mai mare legată de războiul actual?
Nici nu vreau să mă gândesc la urmările concrete pe care le poate avea acest conflict cu care ne învecinăm direct. Cea mai mare temere a mea este că în cazul în care escaladează vom deveni la propriu „linia frontului“.
Am copii destul de mici și gândul că ar putea sa fie în vreun fel afectați mă îngrozește. Mă gândesc la milioanele de ucraineni care au fost obligați să-și părăsească țara de pe o zi pe alta, să-și schimbe viețile, oricum vor fi fost ele, pentru un viitor neclar, fără să fi ales asta… e oribil.
Și mai rău decât orice, gândul că omenirea e incapabilă să învețe din propria istorie, că e condamnată să repete ciclic aceleași orori pe care le-a comis în trecut… și atunci, la ce ne mai poate ajuta arta? La ce pot folosi literatura, teatrul?
Ce mecanisme intrinseci găsești să îți poți face meseria la parametri normali?
Îmi este foarte greu să mă mai raportez la ce fac în felul în care o făceam în trecut. Îmi este foarte greu să mai privesc asta ca pe ceva important, ceva ce nu poate lipsi din viața unui om modern. Mărturisesc, oricât ar suna de banal, că acum, după ridicarea restricțiilor de acces la evenimentele culturale, cel mai mare imbold de a continua mi-l dă publicul, prin reacțiile live și prin dorința de a umple sălile.
Care este amintirea cea mai plăcută de la filmările serialului RUXX?
Plăcerea de a filma într-un moment special, de a duce la capăt ceva ce părea aproape imposibil de început. A fost foarte complicat să filmăm, din cauza restricțiilor, întregul serial a fost filmat în mijlocul pandemiei și măsurile de securitate sanitară erau foarte, foarte stricte. Și totuși, cumva, am reușit să filmăm. Chestia asta mi-a dat o foarte mare satisfacție. Părea că alături de întreaga echipă reușeam să nu ne lăsăm dezarmați complet de acest virus. Și că dacă se poate filma chiar și în condițiile astea, înseamnă că cineva are nevoie de ceea ce facem noi.
Ce-ai aflat despre tine, interpretându-l pe Eugen Moscu?
Există, fără îndoială, câteva trăsături care-l fac pe acest Moscu complet diferit de mine. Cu alte cuvinte, îl transformă în personaj. Printre ele: capacitatea de a plănui atent și de a-i manipula pe ceilalți, pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Mi-a plăcut să mă imaginez pe mine însumi capabil de așa ceva. Până la urmă, în interacțiunile noastre cu ceilalți experimentăm, poate chiar fără să ne dăm seama, o formă sau alta de manipulare. După acest rol, m-am observat mai atent, din această perspectivă, în viața de zi cu zi. Nu am fost întotdeauna încântat de ce am aflat.
De ce ar trebui să vizionăm acest serial?
La nivel de scenariu, aduce în prim-plan, în premieră în televiziunea de la noi, din câte știu, personaje feminine. A nu se înțelege că vorbim despre un „serial cu fete“, ci de o perspectivă mai profundă, mai justă asupra rolurilor jucate de femei. În viață și în film sau pe scenă. O anumită „declișeizare“, dacă îmi este permis termenul. Sunt personaje sofisticate, complexe și complete, așa cum sunt și viețile femeilor de lângă noi.
Teatru sau film? Ce te definește cel mai bine, din perspectiva actorului?
Pe măsură ce încep sa fac mai clar distincția între ele, să le percep specificul și particularitățile care le deosebesc, îmi este din ce în ce mai greu să mă las definit de una dintre ele. Am avut norocul să lucrez mult și în teatru și în film, și le consider cele două aripi ale trupului meu artistic.
℗PUBLICITATE
Majoritatea rolurilor interpretate sunt cu un puternic impact emoțional. Cât de mult te consumă pregătirea, dar și turnarea peliculelor?
Nu aș fi crezut că mă voi simți atât de afectat cu timpul. În ultima vreme, am jucat texte ce iau în discuție moartea, finitudinea. De exemplu, The sunset limited la unteatru sau Regele moare, la Teatrul Național din București. Ambele experiențe m-au afectat profund și în afara timpului petrecut la teatru. Nu sunt un actor care „ia personajul cu el“ când pleacă de pe scenă, dar cu toate astea, mă surprindeam gândindu-mă la aceste texte în cele mai diferite momente ale zilei. În ceea ce privește filmul, acolo simt această influență doar pe perioada filmărilor, când mi se întâmplă să am mici reacții „ale personajului“ și în afara filmării. Dar după ce termin, fenomenul dispare.
Ai apelat la consiliere psihologică, de-a lungul vremii?
Niciodată. Dar nu e timpul pierdut.
Ți s-a întâmplat să vrei să renunți la cariera artistică?
Până acum, nu. E adevărat, nu cred că mă pricep la nimic altceva, așa că pentru mine, e o problemă de supraviețuire. La propriu.
Ai experimentat vreodată burnout-ul?
Nu. Cred că ține și de o anumită plăcere pe care mi-o provoacă constant viața profesională.
Cum te-a schimbat paternitatea?
Este cel mai important eveniment din viața mea. M-a dezlegat de mine. De obsesia ego-ului. Dar a apărut și o presiune care mă deranjează și mă derutează foarte tare, aceea de a deveni un model. Nu știu întotdeauna cum ar trebui să mă raportez la asta.
Care este cel mai recent gest tandru făcut pentru partenera de viață?
Nu cred că tandrețea se exprimă prin gesturi asumate ca atare de cel care le face. Nu e o întrebare foarte reușită. În schimb, vă invit la spectacolul Despre tandrețe, de Matei Vișniec, la Teatrul Dramaturgilor Români. Acolo discutăm pe larg despre lucrurile astea.
Cartea „Într-o voce nerostită“ ne încurajează să descoperim limbajul tainic al trupului nostru. Tu cât de des îți asculți corpul?
Mult prea rar, din păcate. Există, totuși, un anumit tip de atenție pe care un actor o acordă limbajului trupului. Până la urmă, este principalul instrument de lucru. Dar nu știu dacă acesta este sensul întrebării…
Cum te raportezi la copilul tău interior?
Dacă vorbim despre „copilul divin“, copilul ideal care ne potențează latura creativă, libertatea interioară, atunci, cu acesta încerc să fiu în contact continuu.
Despre celălalt, cel rănit, încă nu știu mare lucru. Dar încerc să aflu.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
