fbpx
skip to Main Content

„Pe cât ești de drăguță, pe atât ești de răuță!“ Aceasta este o replică adresată unei fetițe de 3 ani, pe cale să înceapă un tantrum. În mintea mea a răsunat instant: „Dar bine că e drăguță, că altfel ce?“. În același timp, m-am gândit că vorba nu a fost cu intenție rea, tânăra respectivă vrând, probabil, să ajute mama ce avea o cafea fierbinte într-o mână și în cealaltă un copil pe cale să se transforme într-un dragon ce scuipă foc. Însă copiii mici, obosiți, suprastimulați, flămânzi, poate și deconectați, nu înțeleg vorbele noastre, nu au capacitatea de a procesa la nivel cognitiv un astfel de mesaj. Altfel spus, dacă vreți să ne ajutăm de imageria ghidată, închideți ochii și reprezentați mental cum vorbele noastre fie se lovesc de un zid, fie sunt ca o benzină turnată pe un foc deja aprins. 

Parentingul modern?! 

De-a lungul timpului s-au perindat mai multe abordări cu privire la parenting, care vizau, de exemplu, un comportament dezirabil al copilului, părinții având la îndemână instrumente pentru disciplină, printre care, din păcate, nu se enumera căldura, behaviorismul (abordarea comportamentală) fiind centrat pe „stimul“ și „răspuns“. În anii 1990, apar, însă, primele îndoieli legate de acest mod de creștere a copiilor și începe să se pună accent pe ce se întâmplă în interiorul părintelui, ideea de bază fiind aceea că bagajul „de acasă“ ne va influența în relație.

Adevărul e că prima experiență pe care o avem în calitate de părinți este cea în care am fost copii, este experiența noastră de viață. Și ce s-a întâmplat acolo, în relație, e „normalul“ nostru. Mai mult, dăm ceea ce am primit, fiindcă avem o loialitate invizibilă față de familia noastră – dacă am primit căldură, dăm căldură. Dacă am fost recompensat cu atenție în funcție de comportamentul meu, e posibil să duc acest model și în relația actuală (de exemplu, să refuz copilului atenția când nu face așa cum îmi doresc eu). Disclaimer: acest tipar poate fi întrerupt printr-un proces de conștientizare și de muncă cu sine, în care ne „desfacem“ bagajele trecutului și devenim conștienți de ce dăm mai departe. 

Mai multe informații pe acest subiect sunt disponibile în: Parentaj sensibil și inteligentMai bun decât părinții tăiDăruiește iubirea care vindecă și Copilul invizibil.  

Legătura cu emoțiile

Aș vrea să mă opresc asupra acestei sintagme: „Când nu face (copilul) cum vreau eu“. Atunci când apare un decalaj între „Ce se întâmplă“ versus „Ce mă aștept să se întâmple“, apare furia, furie despre care am tot învățat că nu e bună: „Nu, nu, nu e ok să faci așa. Nu trebuie să fii furios! Ei, gata!“. Și astfel, nu am fost lăsați nici să o conștientizăm, nici să o trăim, ci să o negăm, chiar să o reprimăm. Dar emoțiile nu pot fi controlate, nu pot decide ce să simt și ce să nu simt, punându-mi în cap să le accept doar pe cele cu valențe pozitive. Toate emoțiile vin să ne comunice ceva, să ne semnaleze ceva ce se întâmplă în corpul nostru sau în raport cu valorile și credințele noastre, după cum spune dr. Brackett, autorul cărții Dă-ți voie să simți. Fiecare emoție este o trăire subiectivă ce reprezintă o reacție proprie, influențată și de evenimentele prin care am trecut până la acel moment și de experiențele de viață.

Jaak Panksepp vorbește, într-adevăr, de emoții pozitive și negative, cele pozitive însemnând că ne simțim plăcut sau confortabil, iar cele negative că ne simțim neplăcut sau mai puțin confortabil. În ultima perioadă, s-a adus în discuție eliminarea acestor etichete de „pozitiv“ și „negativ“ pentru că asocierea creată ne poate determina, la nivel de gânduri, să nu vrem să simțim ceva negativ. Și atunci vorbim de emoții plăcute sau mai puțin plăcute, cu reiterarea aspectului că orice emoție este bună și ea trebuie trăită. Iar atunci când trăiesc emoția, ce pot alege este modul în care răspund la ea, adică maniera în care ajung să o exprim coerent.

℗PUBLICITATE



Și cum fac asta? Prin autoreglare. Și în cazul copiilor mici, prin coreglare. Și explic imediat aceste concepte la nivel teoretic. 

  • Autoreglarea reprezintă „abilitatea unei persoane de a-și gestiona eficient propriile emoții, gânduri și comportamente, în situații diferite și pentru a-și îndeplini obiective și aspirații“.
  • Coreglarea este „procesul psihologic prin care un om, de obicei, părintele, influențează modul în care un alt om, de obicei, copilul său, se simte, gândește și acționează.“ (Andreea Neagu – Tehnici de autoreglare în terapia copiilor). 

Altfel spus, avem nevoie de un adult care să îl învețe pe copil faptul că emoțiile vin, se trăiesc, se simt și apoi se găsesc modalități de răspuns, de exprimare coerentă, de acțiune, după caz. Copilul mic, și chiar adultul, dacă nu a avut ocazia, învață autoreglarea prin milioane de repetiții ale coreglării cu părintele sau cu alte persoane resursă din jur, fie ele bunici, bone, educatori, profesori, consilieri sau terapeuți. Mesajul „de livrat“ copilului este că acceptăm toate emoțiile lui, în timp ce vom pune limite ferme, vom oferi alternative și ghidaj în cazul comportamentelor ce implică, de exemplu, lovituri sau cuvinte urâte – după cum ne îndeamnă expertul în relații dr. John Gottman, în cartea Parenting: cum să creștem copii inteligenți emoțional. Totodată, privim cu multă curiozitate ce e în spate, ce bolborosește dedesubt, pentru că vrem să umblăm la cauză (acolo unde e posibil) și nu doar să ameliorăm simptomele cu un bandaj provizoriu.

Și totuși, cum ajut?

Salvatorul din noi se poate activa oricând, uneori cu valențe pozitive, alteori poate cu o conotație de superioritate, din categoria „Ia uite ce bine mă descurc eu!“. Dacă vreau să ajut, uneori, e suficient să privesc blând, poate să zic: „Azi pare o zi grea!“ sau pur și simplu, să trec mai departe (desigur, nu vorbesc de situații de abuz fizic sau emoțional, unde e nevoie să intervin ca membru al comunității). Adultul implicat într-un proces de coreglare cu al său copil are nevoie să aibă toate resursele alocate în acel proces, precum și în procesul de autoreglare − rotițele din capul lui sunt alerte în direcția copilului, iar oferirea de explicații sau chit-chat cu altcineva, eventual, necunoscut, îl pot scoate ușor din schemă.  

Cu ce rămânem după acest articol?

Atunci când valul unei emoții vă cuprinde, încercați să vedeți cum se simte în corp și apoi încercați să identificați ce gândiți în funcție de ce simțiți. Dați-vă timp și permiteți-vă să trăiți emoția. Totodată, fiți blânzi cu voi dacă nu vă iese din prima – poate încercați la început acest proces cu cineva autoreglat, care să vă ghideze în proces. Chiar și ca adult, dacă nu am învățat coreglarea în copilărie, avem nevoie să o învățăm în prezent (chiar dacă avem și alte mecanisme de coping acum). Autoreglarea e o abilitate, ea se învață, nu ne naștem cu ea!


Bibliografie

Andreea Mihai este mamă de două zâne-dragon, creator de povești sub forma atelierelor senzoriale, consilier parental în formare și studentă la psihologie. Crede în puterea relațiilor interumane, iubește cafeaua și plimbările în parc.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0