Adolescența nu este, nici pe departe, cea mai comodă perioadă, nici pentru tineri și nici pentru părinții lor. Este acel interval bio-psihologic din viața unui om, în care au loc nenumărate transformări fizice, cognitive și afective, în timp ce adolescenții și părinții caută să se stabilizeze cum pot ei mai bine. Conversațiile dificile, emoțiile intense, deciziile împovărătoare și planurile încețoșate de viitor sunt doar o parte din lucrurile care pot să coloreze adolescența în diferite nuanțe.
Biologic și fiziologic vorbind, foștii copii sunt asaltați de multitudinea sistemelor interioare aflate într-un proces complex de dezvoltare și transformare. Iar la capitolul presiune socială și psihologică, întrebarea-cheie este: „Cine sunt eu?“. Pentru unii adolescenți, această explorare acoperă nuanțele obișnuite – cine sunt eu în familia mea, în grupul meu de semeni sau în clasa mea –, în timp ce pentru tot mai mulți dintre reprezentanții generațiilor mai tinere întrebarea se extinde și la orientarea de gen. Pentru că intenția mea este să contribui la starea de bine a tinerilor și pentru că în familia mea extinsă sunt copii care, peste câțiva ani, vor ajunge la adolescență, mi-am îndreptat atenția spre ceea ce se numește disforie. Acest concept descrie un sentiment de disconfort sau stres care poate apărea atunci când identitatea de gen a unei persoane diferă de sexul atribuit la naștere.
Când biologia și psihologia nu sunt la egalitate
Adolescența înseamnă și un val de hormoni care se descarcă în corp. Cu toții am trecut prin ea, nimănui nu i-a fost ușor, dar parcă ne este tot mai greu să simțim compasiune față de tinerii ce tocmai se află în acest punct al vieții lor. Despre hormoni s-au spus multe, dar după cum punctează psihiatrul Daniel J. Siegel, nu putem și nici nu este etic să reducem adolescența la conversații despre hormoni și speranța că aceasta se va încheia cât mai repede. Adolescența este o etapă a descoperirilor, a maturizării și a descoperiri de sine. Iar parte din acest proces este și multitudinea dimensiunilor sexuale.
Identitatea de gen este sentimentul intern al unei persoane de a fi bărbat, femeie sau cu totul altceva. Sexul atribuit la naștere se bazează pe anatomia fizică. Când acestea două nu se aliniază, poate provoca disforie. Această suferință se poate manifesta în diferite moduri, fie prin disconfort în raport cu caracteristicile fizice ale corpului (cum ar fi părul corporal, sânii sau organele genitale), fie prin dorința de a-ți schimba aspectul, pentru a reflecta mai bine identitatea ta de gen. De asemenea, se poate observa o preferință puternică pentru îmbrăcăminte asociată, de obicei, cu un sex diferit, sau chiar un sentiment de detașare față de rolul de gen atribuit.
Mergând pe acest filon, am vrut să înțeleg mai bine acest fenomen și am apelat la ajutorul Dianei Stănculeanu, psihoterapeută, expert național în sănătatea mintală a copilului și a adolescentului și formator în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie – AMPP. Potrivit acesteia, disforia de gen: „reunește totalitatea reacțiilor emoționale, cognitive, comportamentale pe care le manifestă un adolescent în legătură cu diferențele dintre felul în care se simte la nivel identitar și ceea ce-i arată corpul lui, la nivel biologic, anatomic“. Pe înțelesul tuturor, când sexul tău te face să fii fată sau băiat, dar toate trăirile tale interioare sunt diferite de ceea ce indică sexul tău și aceste diferențe sunt resimțite ca suferință, vorbim adesea despre disforie de gen.
„De la stres, confuzie, tristețe, la rușine sau dezgust, adolescenții pot experimenta diferite nuanțe ale disconfortului emoțional, stabile în timp (măcar șase luni), cu debut uneori în perioada de preșcolari, de cele mai multe ori în pubertate“, completează experta în sănătatea mintală. Diana Stănculeanu adaugă: „adolescenții cu disforie de gen își doresc ca corpul lor să arate altfel, să reflecte și să comunice în exterior trăirile, convingerile, sentimentele, credințele lor interioare, în raport cu ceea ce simt și cred ei că sunt“.
Drumul descoperirii de sine poate fi lung și anevoios
După cum am amintit deja, bineînțeles că adolescenții au provocărilor lor, dar nici părinții acestora nu sunt feriți de îngrijorări. „Drumul către îmbrățișarea și acceptarea deplină a personalității și a identității copiilor poate fi unul lung și anevoios, cu porțiuni pe care, pentru a le parcurge, avem de muncit cu noi înșine“, susține Diana Stănculeanu.
De altfel, tot ce avem de făcut este să ne asigurăm că măcar acasă, în coconul familial, adolescentul descoperă un spațiu sigur, în care știe că poate să se exprime așa cum se simte și cum se identifică, fără teama că va fi respins sau abandonat. Totodată, este necesar să știm că, în cazul preadolescenților și adolescenților cu identități de gen și orientări sexuale alternative, acceptarea din partea familiei este cea care face diferența între sănătate și suferință cu evoluție de risc.
O treime din adolescenții membri ai comunității LGBTQ+ experimentează stări de anxietate, depresie cu gânduri de suicid, comportamente de automutilare și elemente de tulburare de stres posttraumatic sau tulburare de comportament alimentar. În Statele Unite, aproape jumătate dintre adolescenții transgender au avut tentative de suicid, multe dintre ele reușite.
℗PUBLICITATE
Tot Diana Stănculeanu ne îndeamnă să evităm exprimarea regretelor, a uimirii excesive sau a comentariilor stigmatizante sau catastrofice. „Putem aprecia faptul că acel copil sau copilul nostru este suficient de atent la el și la evoluția personalității sale, în contact cu nevoile sale și cu felul său de a fi. Este cel mai bun prognostic pentru o viață cu echilibru emoțional. Indiferent dacă este vorba de copilul propriu sau de prietenii acestuia, să explorăm felul în care au reacționat alți colegi sau prieteni, când au aflat – cu respect, cu reticență, cu stigmatizare, cu bullying, cu agresivitate, cu teamă“.
Dacă este vorba despre prietenii adolescentului nostru (ca membrii ai comunității LGBTQ+), psihologii recomandă să ne exprimăm speranța că au în jurul lor familii care să-i accepte și să-i susțină. Implicit, le vom transmite copiilor noștri că, dacă ei vor fi vreodată într-o situație grea, complicată, vom face scut în jurul lor, cu acceptare, susținere și multă iubire.
A avea în familie un adolescent sau o adolescentă cu identitate de gen definită ca fluidă, non-binară, transgen, reprezintă însă, pentru aproape orice familie, o provocare. „Este important pentru părinți să fie blânzi cu primele lor trăiri și să-și amintească că nimic din ceea ce simt și gândesc nu este definitiv și totul este uman“, conchide Diana Stănculeanu.
Psihologul și echipa multidisciplinară pot oferi un sprijin valoros adolescenților și familiilor lor
M-a interesat să știu și cum se raportează un adolescent aflat în această situație și cum ar fi cel mai sănătos să acționeze, cu cine să discute sincer și deschis. Drept urmare, mi-am continuat seria de întrebări adresate Dianei Stănculeanu și am aflat că: „Ideal, la început, ar fi să discute cu un adult relevant emoțional și implicat în viața copilului, gata să ofere sprijinul emoțional de care acesta are nevoie – un părinte, un mentor, un cadru didactic“.
Este de subliniat și faptul că adolescenții și familiile lor pot beneficia de sprijinul unui profesionist în sănătate mintală (psiholog, psihoterapeut, consilier școlar, medic psihiatru etc.), care să le fie alături în procesul complex de descifrare, acceptare, afirmare a unei identități de gen alternative. De altfel, echipa multidisciplinară poate fi completată de specialiști în endocrinologie, respectiv ginecologie, care pot contribui cu informații de specialitate din domeniul medical, în acele cazuri în care va fi luată în considerare o tranziție medicală.
Totuși, în situația în care adolescenții se confruntă cu atitudini de respingere, abuz, încălcare a drepturilor lor (din păcate, nu este imposibilă această situație în cazul adolescenților cu identitate alternativă de gen), consultarea unor servicii de consiliere juridică – oferite, de obicei, de organizații neguvernamentale active în domeniul drepturilor omului – ar putea fi de mare ajutor.
Oricât de grele și de copleșitoare ar fi emoțiile și gândurile care-i încearcă, ele spun ceva despre trăirile, îngrijorările, credințele și valorile de viață, așa cum ne-au fost transmise de către părinții și bunicii noștri, despre lecțiile și modelele pe care le observăm în societatea în care trăim. Este nevoie de timp, răbdare, suport, conectare, compasiune și, adeseori, ajutor de specialitate (un terapeut cu experiență în probleme de gen poate oferi un sprijin valoros), pentru a naviga această tranziție provocatoare și pentru a pregăti o lume cât mai deschisă și potrivită pentru generațiile care urmează.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
