Discutam zilele trecute cu Gáspár György despre ce-a mai citit fiecare în ultima vreme și îmi povestea despre o carte a lui John Gottman, care i s-a părut minunată (Raising an Emotionally Intelligent Child, în curs de apariție în limba română, la editura Pagina de Psihologie). Și îmi spunea că, spre surprinderea lui, autorul agreea posibilitatea ca time-out-ul să reprezinte o măsură eficientă – bineînțeles, cu condiția să fie aplicată corect, asta însemnând cu multă atenție față de sensibilitatea copilului.
În mod normal, ca orice părinte conștient și atent la devoltarea socio-emoțională a copilului său, aș fi respins din start orice argument care pledează în favoarea acestei practici. Însă e greu să spui „nu“ unor idei venite de la John Gottman. În plus, încerc în ultima vreme să mă debarasez de o atitudine pe care am moștenit-o din background-ul meu de jurist – aceea că dețin adevărul absolut – și tind să văd lucrurile și din altă perspectivă.
Astfel că mi-am pus întrebarea dacă nu cumva time-out-ul a fost stigmatizat doar ca o reacție la folosirea lui într-o manieră abuzivă și că, poate, există și o utilitate a acestei metode. Pentru a nu exista niciun echivoc ulterior, doresc să menționez că prin time-out se înțelege procesul prin care un adult (părintele, de cele mai multe ori) îi impune unui copil izolarea într-un loc indicat de acesta (deseori, sub pretextul de „a se liniști“ și „a se gândi la ce-a făcut“).
Oricât de puternice ar fi resentimentele care vă încearcă în urma acestei definiții, vă invit să vă păstrați deschiderea și curiozitatea și să mă însoțiți în acest exercițiu de flexibilizare, ajutându-mă cu orice comentarii sau observații pe care le aveți.
Revenind la John Gottman, în cartea lui, acesta spune după cum urmează: „Time out este o metodă populară, folosită ca o consecință a comportamentului neadecvat, la copiii de 3-8 ani. Când este folosită corect, poate fi o modalitate eficientă de a ajuta copilul să pună capăt comportamentului inadecvat, să se calmeze și să o ia de la capăt cu sentimente mai bune.“ Și Gottman continuă: „Din păcate, prea mulți părinți folosesc time-out-ul incorect. Aceștia însoțesc izolarea de cuvinte și atitudini usturătoare, făcându-i pe copii să se simtă umiliți și respinși.“ Din acest paragraf, eu înțeleg că time-out-ul este nociv doar atunci când se face abuz de el, și anume când se folosește pentru orice fel de comportament inadecvat, fără distincție sau proporționalitate, pe perioade foarte lungi de timp și fără nicio legătură cu consecințele naturale ale comportamentului care se dorește corectat. Per a contrario, doar abuzurile sunt nocive, nu și time-out-ul per se.
℗PUBLICITATE
Gottman nu este singurul care pledează pentru time-out. Daniel Siegel și Tina Payne Bryson, care au una dintre cele mai echilibrate și empatice abordări de parenting, susțin și ei faptul că time-out-ul („pauza împreună“, cum o numesc ei) le poate fi util copiilor, atunci când este „impus în mod adecvat, printr-o conectare iubitoare“ și poate chiar ajuta la dezvoltarea funcțiilor executive ale creierului copiilor, prin reducerea impulsivității și creșterea abilităților de introspecție.
Știm că time-out-ul este recomandat de Gottman în gestionarea conflictelor dintre soți. În acest caz, regulile sunt destul de simple. Oricare dintre parteneri, atunci când spiritele se încing, poate solicita un time-out. Apoi, partenerul în chestiune fixează o durată a acestuia, care nu poate depăși 24 de ore. Respectivul interval este folosit de parteneri pentru a reflecta asupra lucrurilor bune din relație și asupra cauzelor care au dus la escaladarea conflictului, dar și la soluții bazate pe iubire și respect.
În același sens, cred că time-out-ul poate fi folosit în relația părinte-copil – de exemplu, pentru a evita situații care degenerează în acțiuni mult mai nocive, ca soluție de ultim resort.
Iată câteva reguli de aplicare, la care m-am gândit:
- Părintele este cel care solicită un time-out. Nu cred că, în acest caz, ar trebui să existe neapărat reciprocitate, dar în funcție de vârsta copilului și de dezvoltarea lui cognitivă și emoțională (peste 7 ani), cred că se poate lăsa inițiativa ambelor părți.
- Timpul efectiv să fie unul scurt (între 5 și 15-20 de minute sau atâtea minute câți ani are copilul), iar obiectivele să fie, în primul rând, calmarea sistemelor limbice inflamate și recăpătarea autocontrolului și, în al doilea rând, reevaluarea situației.
- Să nu fie utilizat la vârste mai mici de 5 ani (în unele cărți se menționează „nu înainte de 3 ani“, dar mie mi se pare cam devreme), iar în funcție de vârstă și de nivelul dezvoltării emoționale copilul să fie însoțit de un alt adult (să nu fie lăsat singur). Cu toate acestea, mă gândesc că un copil care are cunoștințe temeinice de autoreglare emoțională și care cunoaște și folosește strategii de gestionare a furiei sau de calmare a altor emoții poate sta și singur.
- Să fie o măsură explicată de părinte în prealabil, și nu ceva care să pice din senin sau care să fie administrată arbitrar. Eventual, se poate seta în prealabil o listă de comportamente extreme, violente sau antagoniste, pentru care să se poată aplica.
- Să fie impus într-o locație potrivită. De obicei, copiii sunt trimiși în camera lor, însă dacă acel loc e ticsit de jocuri și jucării sau este un spațiu locuit în comun cu alți frați, atunci se poate indica o altă încăpere. Ideea din spatele time-out-ului este să îndepărtezi copilul de „întăriri“, adică recompense.
- Să existe, în urma unui time-out, o discuție în care părintele și copilul să discute pe marginea evenimentului și să tragă niște concluzii.
Cam acestea ar fi regulile ce pot transforma time-out-ul într-un instrument util și pozitiv de disciplinare. Sunt tare curioasă, ce-ați mai adăuga voi? Sau cum puneți deja în aplicare o pauză disciplinară?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
