Dragă Daniel, este o mare onoare și bucurie să purtăm acest interviu și să aflu mai multe despre munca și activitatea ta. Pentru cei care nu au luat încă contact cu ceea ce faci, aș dori să punctez faptul că ești muzician, compozitor și coautor al cărții Mitul normalității, o carte scrisă împreună cu tatăl tău, medicul Gabor Maté. Recunosc că am auzit de tine în urmă cu câțiva ani, probabil prin 2017, atunci când ai început să apari în câteva conferințe alături de dr. Maté și să vorbiți despre relația părinte-copil, atunci când și copilul este deja la maturitate. Drept urmare, în această conversație aș vrea să vorbim despre munca ta, despre cartea voastră și, desigur, despre relații. Mulțumesc pentru timpul acordat și pentru disponibilitatea ta.
Gáspár: Aș porni de la momentul în care te-am descoperit și de la subiectul pe care l-ați abordat atunci. Era un scurt video în care tu și tatăl tău (cred că era parte din proiectul „Hello again“) ați făcut câteva recomandări pentru relația dintre copiii adulți și părinții acestora. Am apreciat în mod deosebit modul sincer și onest în care ai vorbit despre copilăria neterminată și despre cum aceasta ne vizitează uneori, dar și despre cât de important este să nu-i privim pe părinții noștri doar prin lentila trecutului sau a copilăriei. De aceea, aș vrea să te întreb – cum ai descrie relația pe care o ai cu părinții tăi în prezent? Care sunt părțile de care ești mândru și care sunt provocările?
Daniel Maté: În prezent am o relație bună cu ambii părinți. Avem înțelegere și empatie unul pentru altul, dar fără să ne amestecăm prea mult în treburile celuilalt. Simt că există granițe sigure (știu clar unde mă termin eu și unde încep părinții mei) și am putut să comunic toate acestea, prin încercare și eroare, astfel încât sunt încrezător că aceste limite vor fi respectate – și sunt convins că le pot restabili dacă uneori sunt încălcate.
Încă o dovadă de creștere este că simt cu adevărat că am o legătură specială cu fiecare în parte, nu îi mai percep ca pe o singură ființă bicefală. Cred că majoritatea rănilor din copilăria mea au apărut în urma faptului că eram prins în triunghiul relației noastre: eu eram extrem de conștient de relația lor maritală, întrucât calitatea mariajului lor fluctua, deci și dispoziția lor și felul în care relaționau cu mine. Eram, de asemenea, foarte conștient de conflictul dintre ei, provocat de stilurile diferite de parentaj. Deseori mă simțeam prins la mijloc, încercând să mențin pacea și să creez ordine din haos – o conjunctură foarte stresantă pentru un copil, care are nevoie ca părinții să creeze un mediu stabil, nu invers! Aceste mecanisme de apărare au devenit obișnuință și acum, ca adult, am nevoie de multă conștientizare pentru a le întrerupe, pentru că par atât de firești. Întotdeauna vor exista provocări, însă după ce lucrezi suficient cu tine însuți, ajungi în punctul în care aceste provocări nu te mai înspăimântă. Este o reacție de genul „oh, desigur“ – o recunoaștere a faptului că lucrurile sunt în dezordine, dar nu e o tragedie. Am mai trecut prin situații similare și am încredere că voi trece și de data aceasta.
Gáspár: Atunci când vorbești alături de tatăl tău, am observat că amândoi aveți un fin simț al umorului și vă permiteți să fiți vulnerabili, vorbind autentic inclusiv despre momentele în care aveți câte o ceartă sau vă este greu în relație. Prin urmare, vreau să te întreb – cum te raportezi față de certuri și conflicte, le vezi drept parte naturală a unei relații sau dacă s-ar putea le-ai evita? Întreb asta pentru că în mentalitatea românească certurile sunt văzute drept indicator a ceva negativ, pe când psihologia relațiilor ne spune că certurile sunt 100% inevitabile și cu cât învățăm să le gestionăm mai bine, cu atât mai sigur va fi spațiul relațional dintre noi.
Daniel Maté: Sunt deschis oricărei sugestii pentru a elimina total conflictul dintr-o relație în mod sănătos – și prin „sănătos“ înțeleg o modalitate de conștientizare și vindecare, spre deosebire de perpetuarea dinamicii negative din relație.
Uneori există motive întemeiate pentru a evita sau amâna o ceartă, pentru a aștepta locul și momentul potrivit. (Deseori mi-am dorit ca familia mea să fii avut această putere de discernământ și răbdare.) Și desigur există moduri mai puțin sănătoase de a ne certa. Toți putem învăța să ne certăm mai inteligent, mai puțin agresiv. E puțin probabil ca certurile bazate pe furie, reproșuri și acuzații, de pildă, să rezolve ceva, ba chiar pot înrăutăți lucrurile.
Pe de altă parte, dacă alternativa la ceartă este ranchiuna de durată, ostilitatea pasiv-agresivă, reprimarea furiei și așa mai departe, cred că este justificat să ne întrebăm dacă merită acest cost. Desigur, eviți disconfortul unei confruntări directe, dar în același timp pui o mare presiune pe relație, distrugând spontaneitatea, apropierea și autenticitatea. Unii oameni se pot îmbolnăvi literalmente din această cauză, după cum a scris tatăl meu. Există o logică în spatele expresiei englezești „a scoate din tine“ – când spui lucrurile dificil de spus, te eliberezi și nu mai otrăvești relația. Dacă nu îți pasă cu adevărat de relație, atunci da, poate nu merită să îți asumi riscul. Însă eu cred că celor mai mulți oameni le pasă și evită să se deschidă în fața partenerului din teamă.
În fond, noțiunea de „negativ“ este neproductivă. Nu există lucruri care „nu au ce căuta“ într-o relație. Dacă este acolo, există cu un motiv. Nu putem fi ființe perfecte, cel puțin nu conform standardelor nefirești de perfecțiune care ne cer să ne înăbușim sentimentele și să nu ne supărăm niciodată pe nimeni. Deseori, onestitatea ne ajută să ajungem la esența lucrurilor, ceea ce, pe termen lung, îmbunătățește relația. Cel puțin, avem ocazia să aflăm că relația este suficient de puternică pentru a rezista celor mai aprinse dispute. Poate întări respectul reciproc și poate reduce teama, ceea ce înseamnă o relație mai plăcută pentru ambii parteneri.
În paranteză fie spus, în cei șase ani cât am lucrat împreună cu tatăl meu la workshopurile „Hello Again“ (acesta va fi și titlul următoarei noastre cărți) am trăit câteva momente intense de conflict. În final au fost prilej de învățăminte și de creștere, însă la momentul respectiv au fost extrem de neplăcute. Am fost pe cale să renunț de câteva ori – părea că nu merită efortul. Cred că singurul motiv pentru care a meritat să facem acele workshopuri a fost un scop mai presus de noi: încercarea de a ajuta alte persoane care se confruntă cu provocări asemănătoare. Acesta a fost imboldul pentru a merge înainte și a ne comporta ca niște adulți.
Gáspár: Așa cum am punctat în introducere, domeniul în care te-ai dezvoltat este cel al muzicii și al artei, și aici îmi imaginez că ai dus mai departe ceva din moștenirea mamei tale, despre care știu că este artistă. Dar, de asemenea, acum te lansezi ca autor în sfera sănătății mintale, ducând mai departe moștenirea tatălui tău. Revenind la subiect, cum ai ajuns să faci muzică și cum s-a născut ideea cărții „Mitul normalității“?
Daniel Maté: Cele două domenii nu au multe în comun, poate doar aptitudinile mele de scriitor. Am fost dintotdeauna o persoană creativă, muzica și teatrul au fost importante pentru mine încă din copilărie – de mic am avut ureche muzicală, cântam la pian și chitară, mi-am compus propriile piese. Așa încât a fost firesc ca la 20 de ani să merg la NYU pentru diploma de compoziție de teatru muzical, a însemnat să combin cele două pasiuni ale mele, un mod de a-mi dezvolta talentele și de a face ceva cu ele.
Mitul normalității este înainte de toate cartea tatălui meu – el și-a imaginat-o și a făcut cercetarea timp de mulți ani înainte ca eu să mă alătur proiectului, iar ideile principale îi aparțin. Ar trebui să îl întrebați pe el de ce mi-a propus să particip și eu, dar rolul meu s-a dovedit foarte divers și, cred, esențial. Contribuția mea la acest proiect din perspectiva de compozitor de teatru muzical a fost la nivelul limbajului: când scrii versuri pentru teatru, fiecare cuvânt contează și vrei ca ideile să fie bine subliniate, să captiveze audiența. Cred că sunt un stilist al prozei destul de bun și cu siguranță pasiunea mea pentru limbaj este vizibilă în acest proiect. În plus, am venit cu niște idei proprii și m-am străduit ca argumentele tatălui meu să fie prezentate în cel mai persuasiv și mai accesibil mod, în special pentru cititorii care intră pentru prima oară în contact cu scrierile sale sau cu subiecte precum trauma.
Gáspár: Din câteva descrieri despre carte, am aflat că aceasta prezintă aspectele din sănătate despre care nu ne place să vorbim și punctează câteva dintre miturile a ceea ce, la nivel cultural, numim ca fiind dovezi de normalitate. Cum a fost procesul de scriere a acestei cărți și ce emoții se stârnesc în interiorul tău știind că aceasta va fi citită de publicul din lumea întreagă?
Daniel Maté: Per total a fost un proces fantastic. Sunt mulțumit că am contribuit și, de cele mai multe ori, a fost minunat să lucrez cu tatăl meu. Simt că am ajuns să ne privim cu mai mult respect reciproc, ca niște adulți. Mi-a spus în repetate rânduri că nu ar fi reușit fără mine, și mă bucură să aud asta.
Este un sentiment uimitor să știu că această carte va fi citită de oameni din întreaga lume. Consider că are potențialul să ajute mulți oameni să înțeleagă mai bine pe ei înșiși și lumea în care trăiesc și nădăjduiesc că îi poate îndruma pe drumul spre vindecare, indiferent de etapa în care se află. A durat mult timp să finalizăm această carte și va fi palpitant să vedem reacția cititorilor.
Gáspár: Revenind la relația dintre noi și părinții noștri, te-am auzit spunând cât este de important să realizăm că, în mare parte, aceasta depinde de percepțiile și convingerile noastre, de relația pe care am interiorizat-o. De aceea, te-aș întreba care consideri că sunt primii pași pe care-i putem face pentru a schimba ceva în relația cu părinții, fără să-i mai acuzăm că ei ar fi sursa tuturor supărărilor sau a greutăților noastre?
℗PUBLICITATE
Daniel Maté: Ei bine, primul pas este întotdeauna dorința. Întâi de toate trebuie să îți dorești, să recunoști față de tine însuți că vrei o schimbare. Poate fi dificil să faci asta, pentru că ne vulnerabilizează în fața dezamăgirilor. Câteodată înseamnă să fii extrem de sincer cu tine: „Nu îmi place asta. Sunt obișnuit cu asta, dar, dacă e să fiu sincer, e neplăcut – și vreau să explorez alte posibilități.“
Odată ce am admis că ne dorim schimbarea, putem să facem mai mult decât să vrem sau să ne dorim, și să creăm un plan concret. Când ne propunem cu adevărat ceva, ne concentrăm toată atenția și îi acordăm mai multă importanță decât oricăror altor sarcini, ceea ce ne modifică în mod automat și perspectiva: nu ne mai lăsăm absorbiți de lucruri nesemnificative și ne eliberăm gândirea creativă. Astfel vom ajunge la o noi intuiții, comportamente, concepții și sentimente.
Vreau să subliniez cât de important este să nu încercăm să „sărim direct la final“. Ce vreau să spun cu asta? Dacă tu crezi că părinții tăi sunt sursa tuturor problemelor tale, nu te vei putea convinge de contrariul doar pentru că tu știi la nivel mental că această convingere nu este înțeleaptă sau informată. Nu este de ajuns să înțelegi mental că ceva este doar o convingere personală. Trebuie să înfrunți sentimentele pe care acea convingere le trezește în tine și toate emoțiile asociate. Deseori credințele noastre sunt doar moduri prin care ne explicăm și controlăm emoții dificile.
De asemenea, nu te amăgi singur. Da, scopul final este asumarea responsabilității; nu vrem să rămânem victimele trecutului. Dar nu putem nega un fapt: cele mai timpurii și profunde răni au fost provocate de către părinți, într-un moment al vieții tale când nu aveai deloc putere sau control, când aveai nevoie de părinții tăi pentru absolut orice. Ei ți-au oferit toată grija de care au fost în stare; totodată, ți-au dat și lucruri mai puțin bune pentru tine, fără să poată controla asta. Nu este o rușine sau o vină. Însă astfel ne explicăm de ce este atât de dificil să avem o relație cu ei acum. Probabil va trebui să analizezi multe dintre emoțiile tale „negative“ până vei găsi un loc autentic, pozitiv în relație. Asumarea responsabilității poate însemna să spui „Da, sunt supărat pe voi și am motive întemeiate pentru asta. Nu vreau să rămân supărat, știu că nu este vina voastră, ați făcut tot ce ați putut, însă nu îmi voi respinge propriile sentimente doar ca să mă apropii de voi. Trebuie să accept că acesta este felul în care simt acum.“
Gáspár: Ești fiul unuia dintre cei mai apreciați specialiști în sănătate mintală ai momentului. Și te-am auzit spunând că ești 100% în echipa Gabor. Ce simți, ca fiu, atunci când vezi impactul pe care munca tatălui tău îl are asupra lumii și în ce măsură ți-ai dori să duci munca lui mai departe?
Daniel Maté: Sincer, am sentimente amestecate. Desigur, sunt foarte mândru de el și mă emoționează numărul mare de oameni pe care i-a ajutat să ducă vieți mai sănătoase, să se ierte pe ei înșiși, să își vindece rănile. Totodată, m-am confruntat cu o provocare pe care probabil o întâmpină mulți copii de persoane celebre, și anume discrepanța dintre imaginea lui publică și cea privată, care este mai complicată. De aici apar resentimente, ba chiar și gelozie, pentru că el a ajutat pe toată lumea, dar familia a lăsat-o pe locul secund. M-am împăcat în general cu ideea asta: nimeni nu este perfect, iar tatăl meu este mai devotat decât mulți alții ideii de corectitudine și autoperfecționare.
Îmi vine mai greu să răspund la întrebarea despre cum „îi continuu munca“. Munca sa, vocația sa și contribuția pe care a adus-o în lume sunt diferite de ale mele. Eu nu sunt specialist în sănătate mintală sau terapeut și nici nu vreau să fiu. Totuși, sunt interesat de aceste chestiuni și îmi place să ajut oamenii să-și analizeze blocajele. Astfel a apărut mental chiropractic service și este o muncă pe care o fac cu multă plăcere. Nu este terapie, iar modurile noastre de abordare sunt mai curând complementare, decât suprapuse.
Tatăl meu și eu suntem persoane diferite – chiar foarte diferite, în anumite aspecte. Parțial, strădania mea a constat în a-mi da seama care este rostul meu pe lume, diferit de al lui. Cu siguranță a aruncat o umbră asupra psihicului meu. Am investit multă energie emoțională în încercarea de a-l „face“ al meu, în special în munca mea din domeniul teatrului muzical, deoarece simt că această parte din mine îmi aparține doar mie. În consecință, orice recunoaștere pe care am primit-o în acel domeniu tinde să însemne mai mult pentru mine decât afilierea mea cu el. Totodată, asta înseamnă că adevărata mea independență înseamnă să nu mă tem să fiu asociat cu el: mă percep ca pe o persoană distinctă, cu aptitudini aparte, iar ceilalți oameni mă văd în acest mod. Sunt din ce în ce mai conștient de contribuția mea unică și valoroasă la munca noastră împreună. Cred că ne impulsionăm unul pe celălalt, ceea ce este scopul oricărei colaborări.
Gáspár: În cadrul discursurilor voastre, tu și dr. Maté vorbiți despre prototipurile parentale: părintele care se învinovățește, părintele ce se victimizează și părintele ce se poartă ca un copil; iar în ceea ce-i privește pe copiii adulți, utilizați conceptele de copilul agresiv, copilul îndatorat și copilul retras. Ne poți descrie, în câteva cuvinte, aceste prototipuri?
Daniel Maté: Pe scurt, aceste prototipuri sunt precum niște roluri sau personaje predefinite – moduri de operare implicite – în care ne încadrăm mai mult sau mai puțin automat. Unele persoane își „joacă rolul“ în majoritatea timpului, altele doar în momente de stres sau conflict. Oricum ar fi, și indiferent de prototip, toate reprezintă o limitare: noi vedem lumea și pe noi înșine printr-o lentilă și avem opțiuni limitate de a reacționa, a ne comporta și a comunica. Toate reprezintă mecanisme de apărare formate în trecut, prin urmare pentru a relaționa în prezent noi ar trebui să ne cunoaștem predispozițiile și să observăm dacă suntem blocați într-un prototip. Fără să judecăm, fără să etichetăm comportamentul ca fiind rău sau greșit, ci doar să observăm: „Hei, iar fac pe victima“ sau „Ups, iar îmi vărs nervii pe familia mea“.
Gáspár: Știu din interviurile pe care le-am ascultat că ai trecut de vârsta de 45 de ani și, într-un mod autentic, adesea ai spus că încă îți cauți drumul în viață. De aceea aș vrea să te întreb care sunt strategiile pe care le aplici pentru a-ți îmbrățișa imperfecțiunile și a-ți permite să trăiești într-un mod liber? Este un răspuns cu atât mai important cu cât în țara noastră familia, comunitatea, societatea pun o presiune foarte mare pe adolescenți și tineri să-și găsească cât mai repede drumul în viață și să nu se abată de la acesta.
Daniel Maté: Din nefericire nu cunosc nicio strategie în acest sens. Probabil o primă recomandare ar fi să avem încredere că viața ne va aduce toate experiențele de care avem nevoie, mai ales cele provocatoare, pentru ca noi să vedem clar acele „imperfecțiuni“ (le-aș numi mai degrabă „răni“) și să le putem depăși. Este cel mai bine să acceptăm tot ce ne oferă viața, pentru că vindecarea de care avem nevoie este de obicei ascunsă în cele mai mari provocări, în funcție de cum le abordăm. Nu există o cale rapidă pentru a obține vindecare sau libertate. Cel mai important este să ne dorim și să fim onești.
Oricare ar fi provocările pe care le întâmpini, amintește-ți ce i-a spus Robin Williams lui Matt Damon în Good Will Hunting, „nu este vina ta“. Este responsabilitatea ta, dacă alegi să ți-o asumi. Iar libertatea se află de cealaltă parte a responsabilității, din experiența mea.
Pentru mine este un proces continuu – sunt departe de a mă fi „definitivat“. Nu spun că trebuie să îmi imitați abordarea: fiecare trebuie să își caute propriul drum. Vindecarea este, într-un anumit sens, un proces creativ: nu te repari, ci te reconectezi cu sinele tău și apoi îl creezi pe cel care vrei să meargă înainte.
Gáspár: Am ajuns și la finalul interviului nostru. Mai sunt multe întrebări pe care aș vrea să ți le adresez, dar am să mă opresc la una singură. Dacă ar fi să privești spre drumul pe care l-ai parcurs din copilărie și până în prezent, care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la părinții tăi? Care este acea lecție de viață care simți că te-a ajutat cel mai mult pentru a deveni cine ești?
Daniel Maté: Cu toate nemulțumirile mele referitoare la părinții mei, am admirat întotdeauna la ei și am încercat să preiau și eu dorința de a căuta adevărul, în special când adevărul doare. Ei învață în permanență și se dezvoltă ca oameni, amândoi își înfruntă cu curaj demonii, pentru că își doresc o viață mai fericită, mai sinceră. Probabil că asta le menține vitalitatea și sănătatea pe măsură ce înaintează în vârstă, și nu pot decât să sper ca eu să fiu la fel de plin de viață la vârsta lor. De asemenea, dăruiesc cu generozitate lumii, fie că este vorba despre creativitatea mamei mele, fie despre activitatea tatălui meu ca instructor și vindecător. Sunt o sursă de inspirație pentru mine.
Gáspár: Mulțumesc mult, Daniel, pentru răbdare și disponibilitate, apreciez în mod deosebit deschiderea și timpul acordat!
Daniel Maté: Plăcerea a fost de partea mea!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
