skip to Main Content
Frustrarea, Inamicul Sau Aliatul Nostru? Calitatea Vieții Depinde De Un Bun Management Emoțional

Frustrarea, inamicul sau aliatul nostru? Calitatea vieții depinde de un bun management emoțional

Obișnuim să clasificăm emoțiile în două categorii: pozitive și negative, în funcție de felul în care acestea ne fac să ne simțim. Dacă ne dau o stare de bine, ne produc plăcere, emoțiile sunt „bune“, iar dacă ne produc suferință, spunem că emoțiile respective sunt „rele“. Dar oare sunt emoțiile negative într-adevăr negative? Nu au ele niciun rol benefic în evoluția noastră? Pornind de la acest semn de întrebare, articolul de față își propune să facă o incursiune în universul nostru emoțional și să găsească o semnificație în ceea ce privește rolul emoțiilor în viața noastră de zi cu zi.

Potrivit antropologului Paul Ekman venim pe lume cu 6 emoții de bază: furie, frică, surpriză, dezgust, bucurie și tristețe. Putem observa, din capul locului, raportul inegal (1:2) dintre emoțiile plăcute și cele mai puțin plăcute. Cu toate acestea, toate emoțiile au avut și au un rol important în conservarea noastră ca specie. Emoțiile ne-au ajutat să supraviețuim de-a lungul veacurilor.

Cu mii de ani în urmă, frica l-a ajutat pe om să se apere de pericolele din natură. În lipsa celor trei mecanisme de apărare (luptă, fugă, îngheț) cu care este înzestrat creierul omului la naștere, specia umană nu ar fi supraviețuit. Privite din această perspectivă, așa-zisele emoții neplăcute își pierd din conotația negativă.

℗PUBLICITATE


Din aceste emoții naturale derivă o paletă mult mai largă de emoții, pe care le învățăm în momentul în care venim în contact cu societatea. Acestea din urmă contribuie, de asemenea, la dezvoltarea noastră atât individuală cât și relațională. E important să le privim și pe acestea dintr-o perspectivă care să fie în folosul nostru. Să identificăm care ar fi rolul lor și, în aceeași măsură, cum am putea noi să le privim ca să nu ajungem să fim în stăpânirea lor.

Emoțiile sunt motorul nostru intern ce ne pune în mișcare

În psihologie, definiția emoțiilor, denumite mai specific „procese afective“, e destul de sofisticată: „procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modifcări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă“. (Adrian Opre, decanul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, UBB)

Etimologia cuvântului „emoție“ ne dirijează spre cea mai simplă și semnificativă definiție. Cuvântul „emoție“ vine din latinescul „emotus“ care înseamnă „mișcat afară“ („e“ – „afară“ și „moveo“ – „a mișca“). Astfel „emoție“ înseamnă „a pune în mișcare“.

Emoțiile sunt cele care ne dau imboldul spre acțiune, care ne pun în fața luării deciziilor și care ne determină uneori să facem schimbări în viața noastră.

Calitatea vieții depinde de un bun management emoțional

Alegerile pe care le facem implică, alături de procesele afective (emoțiile), și procesele cognitive (gândirea). Aceasta este, desigur, varianta optimă, atunci când comportamentele noastre sunt rezultatul unei bune comunicări între cortexul prefrontal (responsabil cu partea cognitivă) și creierul primitiv (responsabil cu emoțiile).

Ce se întâmplă în lipsa acestei comunicări între cele două zone cerebrale? Pentru a răspunde la această întrebare, e necesar să ne oprim puțin asupra neurobiologiei creierului. Studiile făcute de specialiști în domeniul neuroștiințelor au evidențiat că funcțiile cognitive sunt încetinite în momentul în care sistemul limbic (responsabil cu gestionarea emoțiilor) este activat.

Într-o situație pe care creierul o percepe ca fiind pericol, câmpul atenției este îngustat, ceea ce înseamnă că noi nu avem acces la gândire, memorie și alte funcții cognitive. Cu alte cuvinte, nu avem cum să luăm decizii înțelepte atunci când suntem invadați de emoții puternice. Singura preocupare a creierului în momente de stres este de apărare, prin cele trei mecanisme de bază: luptă, fugă sau îngheț.

℗PUBLICITATE


„Amigdala pune stăpânire pe zona prefrontală, aflându-se la cârmă din necesitatea de a gestiona situația percepută ca un posibil pericol. Atunci când acest sistem de alarmă se declanșează, vom obține clasicul răspuns luptă, fugi sau stai pe loc, care, din punctul de vedere al creierului, înseamnă că amigdala a stabilit axa HPA (axa hipotalamo-pituitaro-suprarenală), iar organismal primește un «potop» de hormoni de stres, în principal cortizol și adrenalină”. (Daniel Goleman)

Cea mai bună decizie într-un astfel de context este aceea de a nu lua decizii. Altfel spus, să luăm acea pauză de care avem nevoie până în momentul în care ne putem din nou folosi funcțiile cognitive. În acest fel putem trece din zona de apărare în zona în care putem adopta comportamente sănătoase. Transformăm astfel atacul într-o situație de negociere. O negociere din care să avem un real folos. Acesta ar fi mecanismul prin care facem din emoții aliații noștri. Stabilim în acest fel care este raportul de forțe. Cine domină pe cine. Neuroplasticitatea creierului ne permite să ne formăm astfel de abilități, care să ne aducă controlul asupra a ceea ce simțim.

Incapacitatea exprimării emoționale în termeni raționali duce la un puternic sentiment de frustrare

Frustrarea este acel sentiment „ce exprimă starea noastră de disconfort în raport cu o aspirație sau trebuință care, din diferite motive, nu a fost satisfăcută. Oamenii au diferite praguri de rezistență la privare (frustrare), în funcție de cât de mult sunt dispuși să realizeze un dialog flexibil cu ceilalți, respectiv de a face schimburi de valori materiale și spirituale cu cei care îi înconjoară“. (A. Cosmovici)

Fenomenul diferă în manifestare și intensitate în funcție de vârstă, de bagajul genetic, de factorii de mediu, de educație, însă felul în care corpul detectează activarea acestei emoții este relativ același (amețeli, dureri de stomac, tremur la nivelul membrelor etc.).

Aceste reacții fiziologice sunt, de fapt, semnalele pe care creierul le trimite corpului să se pregătească pentru a face față unui „pericol“. În societatea modernă, pericolul nu mai este leul care atacă în timp ce omul vânează în pădure să-și procure hrana cea de toate zilele. Pericolul modern are cu totul alte conotații: spre exemplu, poate fi adaptarea la un nou job, stresul dinaintea unui examen etc. „Amigdala este radarul creierului pentru amenințări. Creierul nostru a fost conceput ca un instrument de supraviețuire. Amigdala deține o poziție privilegiată în «schița» creierului. În cazul în care amigdala detectează o amenințare, poate prelua într-o clipă controlul asupra activității întregului creier – asupra cortexului prefrontal, în special; acest lucru se numește denaturarea realizată de amigdală”. (D. Goleman)

Creierul primitiv a rămas neschimbat. Eliberează aceiași neurotransmițători (adrenalina și cortizolul) care să susțină corpul pentru acțiune. Ceea ce s-a schimbat, însă, de-a lungul veacurilor este creierul nou (neocortexul), care ne ajută să intervenim rațional în situațiile de „pericol“. Spre exemplu, atunci când corpul nostru primește semnalele pericolului (amețeli, dureri de stomac, tremur etc.), rolul cortexului prefrontal este să facă diferența între un pericol real și unul imaginar. Desigur că în fața unui pericol real, cel mai sănătos este să acționăm la comanda amigdalei (fugă, luptă sau îngheț). Acest mecanism ne ajută să rămânem în viață. Însă dacă pericolul nu este unul de viață și de moarte, corpul nu are nevoie de acești hormoni în cantități mari, pentru că nu le poate procesa dacă nu fuge sau dacă nu luptă. De aceea e important să implicăm rațiunea în situațiile în care ne simțim invadați de emoții puternice. Înțelegerea și acceptarea emoțiilor ne ajută să depășim situațiile care ne produc disconfort, fără să fugim diaintea lor sau să ne lăsăm total copleșiți de impactul lor.

Gestionată de-o manieră constructivă, frustrarea ne dă un imbold spre progres

O doză moderată de disconfort este indispensabilă în procesul creșterii. Ne pune în mișcare și ne îndeamnă la acțiune. E o lege a naturii. Puiul sparge coaja oului pentru a crește, la fel cum bebelușul părăsește placenta pentru că nu poate rămâne pe loc. Această etapă nu este lipsită de disconfortul durerii. Este o durere pe care o acceptăm în procesul evoluției.

Frustrarea este, așadar, parte esențială a dezvoltării noastre, de aceea ar trebui să-i acordăm atenția cuvenită încă din primii ani de viață. Copiii sunt cei mai autentici în exprimarea emoțiilor mai dificile. Întotdeauna ne vom da seama când un copil este supărat sau furios. „Crizele de nervi sunt modalitatea copiilor de a-și exprima și descărca frustrarea. După ce au exprimat-o, pot merge mai departe. Uneori, criza de nervi ce survine în toiul unei sarcini dificile e urmată de un progres însemnat, o explozie de înțelegere sau creativitate ori de o realizare“. (Lawrence J. Cohen)

Schimbând lentila prin care privim stările noastre de disconfort, așa-numitele emoții negative, putem să transformăm aceste experiențe cu impact emoțional în contexte de dezvoltare a noastră ca indivizi, ceea ce ne conduce cu mari garanții pe calea echilibrului psihic.

Articol publicat în ziarul Informația Zilei

Ioana Zaharia

Ioana Zaharia - Dascăl de meserie, jurnalist de profesie, psiholog în devenire, psihoterapeut în formare, bodyART instructor în timpul liber, iar peste și printre toate astea la un loc, ardeleancă și mamă de Flaviu și Sofia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută