Ce se întâmplă cu noi și relația de cuplu, atunci când simțim că iubirea pasională a încetat sau că nu mai e la fel de intensă, când intrăm într-o rutină a sentimentelor și simțim uzura cotidianului? Ce facem, când nu mai reușim să comunicăm și ni se pare că cel de lângă noi este atât de diferit, încât ajungem să credem că nu mai avem nimic în comun și că trăim ca într-un roller coaster al conflictelor? Dar dacă descoperim că, în numele iubirii, ajungem la un adevărat duel al deținerii puterii sau al dominației, al câștigării libertății sau al eliberării de orice constrângere? Toate acestea pot să trezească în noi, la un moment dat, frustrare intensă, furie, frică și multă nesiguranță. Iar în astfel de situații, s-ar putea, pur și simplu, să evadăm din relația avută și să începem niște căutări în exteriorul acesteia, să depășim granițele imaginare ale relației și să ne „permitem“ o relație paralelă cu cea în care suntem deja implicați.
În nevoia noastră permanentă de a fi iubiți, apreciați și valorizați, ca niște căutători neobosiți ai fericirii, ajungem să ne îndreptăm atenția spre o a treia persoană – cea din afara cuplului – în speranța regăsirii unor sentimente sau acoperirii unui gol emoțional.
Apariția infidelității constituie, pentru cei mai mulți oameni, o suferință intensă care poate atinge paroxisme, ajungându-se uneori la boli psihosomatice, depresie sau suicid, ba chiar crimă pasională. Infidelitatea este percepută atât de dramatic pentru că, după cum spune dr. Gerard Leleu, infidelitatea atinge ceva foarte sensibil și foarte profund în fiecare dintre noi: visul nostru de absolut, acela de a fi iubiți în exclusivitate, pentru totdeauna și reciproc, de a iubi fără să împărțim și fără vreun sfârșit.
Dar să revenim la realitate și să conștientizăm că iubirea are nevoie de grijă și protecție din partea noastră. Ea poate fi intensă sau rutinată, pasională sau matură, îndreptată spre o persoană sau supusă tentațiilor din exterior. Depinde de noi cum vrem să o modelăm. Iar despre ființa iubită trebuie să ne amintim că este plină de lumini și umbre, de calități și defecte pe care putem să le acceptăm dacă dorim cu adevărat să fim conectați, să iubim autentic.
Indiferent de motivele infidelității, aceasta întotdeauna va pune în lumină triada: persoana necredincioasă, persoana rănită și cea de-a treia persoană. Iar modul în care va fi percepută această infidelitate de către cele trei părți implicate va depinde, de asemenea, de trei elemente suficient de spectaculoase: existența secretului, dorința sexuală și intimitatea afectivă. Ceea ce putem înțelege este că partenerul necredincios poate să trăiască stări de exaltare și bucurie, umbrite deseori de stres și vinovăție; iar partenerul rănit poate să treacă prin multă suferință și nefericire.
Într-o revistă de specialitate, francezii au fost întrebați în ce măsură sunt de acord „cu ideea că e posibil să iubești două persoane în același timp“. Din anchetă reiese că 67% dintre cei intervievați sunt de părere că fidelitatea este „cel mai indispensabil lucru“ pentru reușita unei relații amoroase.
℗PUBLICITATE
Este adevărat că infidelitatea aduce cu sine trădarea încrederii, destructurarea credințelor, distrugerea stabilității, zdruncinarea reperelor avute în viață. În schimb, dacă privim mai atent (mult mai de aproape), putem descoperi că infidelitatea este un adevărat semnal de alarmă – care ne arată că ceva nu mai funcționează în relația de cuplu. E starea de alertă care supune cuplul la o analiză profundă a ceea ce reprezintă fiecare în interiorul relației.
Dar dacă, dincolo de lupta pentru a face față trădării și suferinței, constatăm că această stare de criză este de fapt un prilej de a înțelege și accepta că e nevoie de o schimbare? Atunci, dacă dăm un sens durerii și suferinței, sigur vom reuși să conștientizăm nevoia de a evolua, de a schimba anumite aspecte în funcționarea cuplului, de a revigora relația sau de a pleca și încheia relația de cuplu. Și, mai mult, aceasta va crea prilejul pentru ca fiecare dintre parteneri să se confrunte cu propriile trăiri și răni, să se pună în legătură cu sine.
Puține sunt evenimentele de viață care să ne conecteze atât de profund cu noi înșine, să ne provoace la o întâlnire cu stările noastre prezente, dar și cu cele trăite cândva în trecut. Să aducă în atenția noastră o altă parte din noi, de mult uitată – aceea în care am fost răniți în diferite relații anterioare, de către alți parteneri sau de părinți. Este călătoria inițiatică a fiecăruia de a înțelege cum diferitele experiențe din trecut ne-au putut răni, cum și-au pus amprenta asupra noastră și cât de mult ne-au putut influența în relațiile ulterioare. Este o oportunitate, de fapt, de cunoaștere și vindecare a rănilor vechi. E travaliul fiecăruia de a se înțelege și accepta, apoi de a-și integra experiențele în povestea vieții pentru a merge mai departe – în scopul de a se îndrepta apoi, cu deschidere, către celălalt. Poate că, în nevoia noastră de a fi iubiți, uităm că și noi trebuie să învățăm să ne vedem, iubim și apreciem mai mult. Este responsabilitatea noastră să avem grijă mai întâi de noi înșine, fără a fi egocentrici, pentru ca să putem oferi la rândul nostru iubirea.
Toate acestea ne spun un singur lucru: că este alegerea noastră dacă vom aluneca spre dramă și distrugere sau, dimpotrivă, ne vom deschide un viitor în care totul este posibil, inclusiv salvarea iubirii sau, mai mult chiar, creșterea ei. Putem hotărî să ne schimbăm, să comunicăm veritabil, să avem o deschidere emoțională către celălalt, să acceptăm diferențele dintre noi și, mai ales, să acordăm timp unei evoluții comune.
În zilele noastre, fidelitatea este supusă provocărilor – pentru că „a fi fidel“ înseamnă să dorești să împărtășești cu o singură persoană iubirea, iar în societatea actuală „tentațiile“ extraconjugale sunt prezente, ocaziile de a întâlni pe cineva sunt nenumărate. Până la urmă, fidelitatea este o alegere personală și conștientă de a rămâne conectat, de a fi prezent, de a depune efortul construirii unei relații autentice și armonioase.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
