Ana Maria Brânză este unul dintre cei mai îndrăgiți ambasadori ai sportului românesc peste hotare. În copilărie, când era pur și simplu „Brânzica“, a descoperit din întâmplare, cu ajutorul fratelui ei, un sport nobil: scrima. A fost vicecampioană olimpică la Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing, campioană olimpică pe echipe la Rio de Janeiro în 2016, de două ori campioană mondială pe echipe (2010, 2011) și de șapte ori campioană europeană (2013 la individual și 2006, 2008, 2009, 2011, 2014 și 2015 pe echipe).
Ce-ți amintești despre fetița Ana Maria?
Curiozitatea și entuziasmul. Îmi doream să aflu lucruri noi în fiecare zi și nu îmi era teamă deloc să pun întrebări, deși îmi imaginez că devenea obositor pentru adulți, iar părinții mă porecliseră copilul „da’ de ce?“. Insistam până ce primeam un răspuns. Eram plină de entuziasm, chiar și când venea vorba de pictură sau muzică, domenii la care nu am excelat niciodată.
De care dintre adulți erai mai atașată în copilărie?
Pentru mine, tata a fost mereu „polițistul bun“, așa că lui îi împărtășeam micile secrete. Dar în momentul în care aveam o problemă, știam că mama va găsi o rezolvare. Am fost un copil norocos, datorită faptului că ambii părinți au știut să mențină acel echilibru atât de important pentru un copil, în primii ani de viață. Cu toate acestea, bunica a fost adultul meu preferat, căci cea mai mare parte a copilăriei am petrecut-o alături de ea, mai ales că ambii părinți erau ocupați cu serviciul. A avut grijă să mă răsfețe și să mă educe, în egală măsură!
Cum erai la grădiniță? Erai genul de copilaș căruia îi plăcea sportul?
Dat fiind faptul că bunica locuia foarte aproape de casa noastră și timpul îi permitea, nu am fost nevoită să merg la grădiniță. Țin minte că eram tristă uneori din această cauză, dar bunica găsea întotdeauna un joc nou, o nouă poveste și, în plus, mergeam zilnic în parc, unde puteam alerga în voie. Da, debordam de energie, motiv pentru care părinții mei au convenit că cel mai indicat pentru mine ar fi să fac mișcare într-un cadru organizat – și așa am ajuns la sport.
Cine este Brânzica?
Copilul care a visat, a îndrăznit să creadă în visul lui și a muncit pentru el până ce a ajuns să-l împlinească.
Cum ai descrie în câteva cuvinte relația cu fratele tău, în copilărie?
Marius, fratele meu mai mare, a fost dintotdeauna genul acela de copil liniștit, calculat, ordonat; iar eu sunt exact opusul lui. Când era vorba să împărțim dulciurile sau jucăriile, povestea se termina cu lacrimi și suspine din partea mea, deși acum pot să recunosc faptul că eu îl șicanam pe el și nu invers. Relația s-a schimbat radical după ce m-am mutat la Craiova, iar el a venit în vizită și a fost impresionat de condițiile nu tocmai luxoase în care îmi desfășuram activitatea. Atunci am simțit că relația noastră s-a maturizat.
De la cine ai moștenit pasiunea pentru scrimă?
În familia mea nu a existat o tradiție legată de acest sport. Părinții mei aveau câteva cunoștințe, pentru că au iubit întotdeauna sportul, dar nimic mai mult. Și faptul că am ajuns la scrimă i se datorează tot fratelui meu, Marius. Pe atunci, el era o tânără speranță a echipei de fotbal Steaua București și, întorcându-se la un moment dat de la antrenament, a văzut sala de scrimă și i s-a părut a fi sportul potrivit pentru mine. Eu încercasem tenisul de câmp, dar am renunțat la idee după un an de zile. Pe când la scrimă, am rămas la antrenament încă de la prima vizită.
Scrima este…
Scrima a început ca o joacă, a devenit o provocare, iar acum este un stil de viață. Ultimii douăzeci de ani i-am trăit prin și pentru scrimă! Și nu consider că aș fi putut avea aceste rezultate într-un alt sport sau într-un alt domeniu.
În psihologie, există conceptul de „copil interior“ – care este legătura ta, ca adult, cu această parte a sinelui?
Poate, cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată de la psihologul lotului național a fost pe cât de simplu, pe atât de puternic: „Bucură-te de scrimă!“ Aceste cuvinte traducându-se prin: „Adu-ți aminte de acel copil fascinat de sportivii îmbrăcați în costume albe și bucură-te de moment, indiferent de numele competiției și de presiunea rezultatului. Mă întorc deseori la acel copil și, de acolo, îmi iau energia și dorința de a urca din nou și din nou pe podium.
Care este cea mai importantă lecție de viață dobândită ca sportiv?
Fiecare înfrângere, fiecare competiție la care nu mi-am îndeplinit obiectivul reprezintă o lecție. Poate că cea mai dură dintre ele s-a numit JO Londra 2012. Competiția la care am plecat cu un bagaj plin de speranță și m-am întors îngenuncheată și înlăcrimată. Mi-am promis atunci că voi munci cât va fi nevoie, pentru a crea o nouă șansă și pentru a încerca să estompez acea imagine cu mine. A fost lecția care m-a ajutat să ajung, împreună cu echipa, pe podiumul olimpic la Rio de Janeiro în 2016.
℗PUBLICITATE
Care sunt cele mai importante trei calități, pentru a deveni campion olimpic?
Ambiția, pasiunea, perseverența – și ani întregi de muncă!
La ce anume renunță un copil care își dorește să ajungă campion, într-un domeniu sportiv?
Sportul înseamnă joacă, mai ales când vorbim de copii, chiar dacă acest joc are reguli stricte. Așadar, înainte să ne gândim la performanță, ar trebui să fim atenți la bucuria copilului de a fi parte dintr-o echipă, de a face mișcare, de a socializa, de a-și face prieteni noi. Eu nu sunt de acord cu sportivii care și-au sacrificat copilăria (cu foarte puține excepții, gimnastica) pentru a face sport; eu mergeam la antrenamente pentru a mă juca și pentru a întâlni alți copii. Ulterior, pe măsură ce apar rezultatele, apare și acea presiune care nu e tocmai ușor de gestionat. Important este să îți cunoști tu prioritățile, nu ce își doresc părinții sau antrenorii. Dacă visul tău este acela de a deveni campion, nu vei simți toate aceste renunțări ca pe o corvoadă, ci ca pe niște etape care te duc mai aproape de obiectivul tău.
Cine au fost oamenii pe care i-ai sunat prima dată, după ce ai câștigat aurul olimpic?
Imediat ce am coborât de pe podium mi-am sunat soțul – avem o regulă nescrisă și sunăm după fiecare competiție de-a mea sau meci de-al lui. Următorul apel îi este adresat mamei, iar cu tata „vorbesc“ cât sunt acolo sus pe podium, căci de câțiva ani nu mă mai pot bucura de îmbrățișarea lui.
Cum pot părinții să-și susțină copiii, dacă cei mici își doresc să facă un sport de performanță?
Înțelegând, înainte de toate, unde se termină rolul de părinte și antrenorul devine autoritatea, adică la ușa sălii de antrenament. Poate că sună puțin cam dur, dar niciodată antrenorul nu va putea capta întreaga atenție a copilului, atât timp cât o figură familiară va fi prezentă în sală. Apoi, implicarea înseamnă să te preocupe tot ce are nevoie copilul, dar nu prin discuții ample despre antrenamente, arbitraj și alte detalii. Eu am ajuns la sport din dorința părinților ca eu să fac mișcare într-un cadru organizat, dar și dintr-o frustrare de-a lor, căci și-au dorit să facă sport și nu au avut ocazia. Mama m-a văzut concurând live abia la seniori. Iar cu tatăl meu am avut o singură discuție legată de scrimă și am convenit amândoi să-și vadă fiecare de „serviciul“ lui. Și, înainte de toate acestea, adultul este dator să îi dea informația copilului, dar nu să aleagă pentru el. Tocmai de aceea, le recomand părinților să îi ducă pe cei mici în vizită la sălile de sport din zona în care locuiesc (la diverse discipline) – și acolo unde se vor simți atrași, cei mici se vor opri. Oricât ne-am dori, nu îi putem face pe toți fotbaliști sau gimnaști.
Cum vezi tu relația dintre români și sport?
Românii sunt iubitori și consumatori de sport. Sunt pătimași ca suporteri și se identifică cu rezultatele notabile. Mai greu este în momentul în care echipa sau sportivul nu se ridică la nivelul așteptărilor. Ce mă bucură pe mine, însă, este faptul că, de ceva vreme, tot mai mulți români aleg nu doar să consume sport la TV, ci să-l și practice. Alergarea, înotul, bicicleta nu mai sunt doar pentru copii, iar acesta pare să nu fie doar un trend. Apar tot mai multe competiții dedicate amatorilor și asta înseamnă tot mai multe exemple demne de urmat pentru generațiile viitoare, căci cei mici sunt crescuți și educați în acest spirit.
Anul acesta ai publicat cartea En garde. Cui i se adresează și cum au primit cartea micii cititori?
Cartea En garde! Fetița cu masca tricoloră se adresează copiilor cu vârste cuprinse între 8–12 ani, dar eu mi-aș dori ca povestea Brânzicăi să ajungă și la micuții care încă nu au deprins tainele lecturii. Mi se pare atât de important acel moment al „poveștii de noapte bună“, așa cum îl numeam eu în copilărie. Cei mici au primit-o foarte bine pe Brânzica și mare parte dintre ei s-au regăsit în poveste. Am ținut să exemplific în carte și partea frumoasă a performanței, dar și momentele în care mi-a fost greu – pentru că este important ca cei mici să înțeleagă toate etapele pe care le ai de parcurs pentru a-ți împlini visul cel mare. Țin să mulțumesc și pe această cale echipei Curtea Veche Publishing pentru încredere, ilustratoarei Gabi Toma pentru imaginile care au dat viață personajelor și Alinei Bâltâc, cea care mi-a fost „antrenor“ în această aventură.
Care este cel mai emoționant mesaj primit la adresa cărții?
Mulți copii mi-au transmis că își doresc și ei să ajungă campioni, alții mi-au trimis desene, dar mesajul unei fetițe m-a emoționat peste măsură, fiindcă m-a întrebat cu glas șoptit: „Când apare următoarea carte?“
Un mesaj pentru tine la bătrânețe?
Bucură-te de tot ce ai realizat și nu uita să faci ceva în plus în fiecare zi. Cândva, s-ar putea să conteze!
Un gând pentru cei care au citit acest interviu…
Cred cu tărie că în fiecare dintre noi există un campion și ține de fiecare în parte să aibă grijă de el și să-l ajute să devină un performer! Așadar, aveți grijă de campionii din voi! Vă mulțumesc!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
