Voi răspunde la această întrebare din „pantofii“ persoanei care va finaliza o formare în coaching (peste câteva săptămâni), dar și ai persoanei care a apelat atât la un coach, cât și la un psiholog, ori de câte ori a simțit că este nevoie, în etape diferite ale vieții. Iar în mediul VUCA (volatile, uncertain, complex, ambiguous) în care trăim, chiar este nevoie de un astfel de suport!
Să începem cu niște definiții, așadar.
Membrii Asociației Române pentru Coaching privesc demersul de coaching ca reprezentând „asistarea și ghidarea clientului […] în a-și manifesta capacitățile potențiale, a-și defini sau clarifica obiective specifice, a identifica resurse și blocaje, a-și înțelege propriile perspective și percepții, a înțelege contextul mai larg în care acționează, a avea încredere în forțele proprii, a învăța să caute și să aleagă soluții viabile, a elabora planuri de acțiune, a stabili modalități optime de monitorizare a propriilor rezultate“.
Wikipedia spune că „psihologia este știința exactă a minții și comportamentului uman, care se ocupă cu studiul funcțiilor si proceselor mentale, a experiențelor interioare și subiective (precum gândurile, emoțiile, conștiința, motivarea, percepția altora și personalitatea).
Așa cum văd eu, atât psihologia, cât și coaching-ul ajută la cultivarea unor relații sănătoase, respectiv, relația cu noi înșine și relația cu ceilalți. Ambele demersuri ne ajută să comunicăm mai bine cu sine și cu ceilalți, întrucât – după cum spunea Paul Watzlawick în cele cinci axiome ale comunicării, nu-i așa? – este imposibil să nu comunicăm.
O altă asemănare, în opinia mea, este crearea unui spațiu sigur, protector, care să faciliteze o conversație onestă și deschisă între participanții la o sesiune de coaching sau la o ședință de terapie. Stabilirea unei relații de încredere este vitală, în ambele cazuri.
Dacă e să vorbim despre ceea ce deosebește cele două demersuri, îmi place să încep prin a cita dintr-o sursă (autor necunoscut) care zice că „un psiholog este ca un arheolog, în vreme ce un coach este ca un arhitect“.
Temporal vorbind, deși ambele se pot referi la situații din trecut (de exemplu, niște întâmplări din copilărie), coaching-ul se concentrează pe viitor, pornind de la prezent și sprijinind clientul în identificarea căilor de acțiune prin care să ajungă la acel „viitor preferat“. Psihoterapia se focalizează îndeosebi pe trecut și pe analiza emoțiilor, într-o manieră pasiv-reflexivă, pornind de la întrebări de tip cauzal – WHY – (de exemplu, „Care este problema?“ și „Cum te-a făcut să te simți?“), apoi căutând să „îndepărteze“ și să trateze durerea, de vreme ce privește clienții ca fiind pacienți.
℗PUBLICITATE
Referindu-se la conceptul mai general de „terapie“, David Spiegel spune așa: „Terapia poate fi considerată un laborator interpersonal, care lucrează cu cogniția, emoția și relațiile interpersonale într-un mod care te ajută să-ți gestionezi emoțiile și să înveți să vezi lucrurile într-o perspectivă diferită.“
În demersul de coaching, clienții sunt invitați, prin întrebări de tip modal – HOW – (de exemplu, „Ce este posibil?“ și „Unde ți-ai dori să ajungi?“), să-și descopere propriile răspunsuri și să treacă la acțiune, spre a ajunge la viitorul pe care și-l definesc ca fiind preferat. Sunt scoase în prim-plan punctele forte, plus resursele pe care le are clientul și care pot fi folosite ca rampă de dezvoltare.
În cartea The Art of the Question, Marilee Goldberg spune într-un mod foarte expresiv că: „O întrebare bine gândită are impact asupra modului de gândire și comportament care se derulează după ce întrebarea respectivă a fost adresată.“
O altă deosebire între coaching și psihoterapie se referă la perioada alocată unui demers sau celuilalt. De obicei, în cazul coaching-ului, vorbim de un interval relativ scurt, pe care clientul îl alege; există situații care își pot găsi rezolvare și după o singură sesiune de coaching (în caz că este vorba despre un lucru pe care îndrăznesc să-l clasific ca fiind simplu). Dacă ne referim la terapie, un client sau pacient caută, de obicei, sprijin pentru o perioadă mai lungă (un an sau chiar mai mulți, în funcție de complexitatea situației).
Acum, cu privirea îndreptată spre colegii specializați în coaching, vreau să subliniez că este extrem de important, chiar vital ca – în momentul în care ne dăm seama că un client (cu care lucrăm) ar avea nevoie de un psiholog – să îi sugerăm asta, fără a încerca să purtăm noi „pălăria“ acelui specialist, dacă nu avem pregătirea adecvată!
Aleg să închei revenind la David Siegel (profesor asociat în cadrul catedrei de Psihiatrie și Științe Comportamentale din Universitatea Stanford), care spunea într-un interviu acordat publicației The Huffington Post că oricine ar trebui să fie deschis spre a căuta îndrumări de la specialiști, atunci când vine vorba de sănătatea emoțională.
„Suntem creaturi sociale în mod fundamental, așa că a vorbi cu oamenii poate fi o adevărată sursă de sprijin și ajutor. Dar nu se va întâmpla, dacă nu încercați.“
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
