fbpx
skip to Main Content
În Ciuda Tuturor Detaliilor Care Ne Diferențiază, Rămâne O Temă Comună: Nevoia De Apropiere

Cred că e absolut necesar, ca psihoterapeut, să îți lași mintea contaminată cu tot felul de povești de viață, dincolo de cele din spațiul cabinetului. Și mai cred că filmele și serialele sunt o foarte bună sursă de inspirație. Cu toate acestea, nu mi-au plăcut filmele SF, horror sau fantasy, pentru că am simțit că nu mă puteam conecta la o lume așa de îndepărtată de lumea mea. Dar ce bine că m-am îndrăgostit de un iubitor de filme, alături de care am descoperit alte înțelesuri și, în felul acesta, simt că lumea mea interioară s-a îmbogățit.

Un serial care m-a impresionat este „Penny Dreadful“ (2014–2016), un thriller psihologic cu accente horror, a cărui acțiune se desfășoară în colțurile întunecate ale Londrei din epoca victoriană. Vă las plăcerea să-l savurați, de aceea nu voi dezvălui intriga, însă – după ce am încheiat vizionarea acestui serial – am simțit că mă bântuie semnificația acestuia, dincolo de scenariu și de complexitatea personajelor. Imediat după vizionare, parcă încă nu puteam articula exact ce simt și cred. Însă după o zi plină de ședințe în cabinet, am ajuns acasă și primul lucru pe care i l-am spus partenerului meu a fost: „Problemele cu care se confruntă pacienții mei seamănă foarte mult cu problemele personajelor din «Penny Dreadful»“. L-am privit și am văzut că îi era greu să găsească vreun sens în ceea ce spusesem eu. Parcă îi și auzeam gândurile: „Oare, e o categorie nouă de pacienți, cu probleme de viață desprinse din Londra victoriană?”

Magia acestui serial constă în faptul că, dacă reușești să treci de brutalele scene horror și de monștrii umani sau nu, vei găsi o supratemă – care unește toate personajele. Asta a fost și revelația mea. Dacă am învățat un lucru în anii aceștia de experiență în cadrul cabinetului, este aceea că, după ce fiecare om își spune povestea de viață, în ciuda tuturor detaliilor care ne diferențiază, rămâne o temă comună: nevoia de apropiere.

Noi toți etalăm la suprafață diferite forme ale suferințelor interioare: fie sub forma unor sentimente de tristețe, de singurătate sau de frică, fie sub forma unor comportamente autodistructive în timp, precum tulburările alimentare sau diferite adicții. Am putea fi tentați să le vedem ca pe niște monștri și să vrem să le rezolvăm ca atare. Așadar, ne propunem să decupăm o tristețe, o anxietate, o rușine (și lista poate continua), ca să ne potrivim cu cerințele vieții de zi cu zi și, mai ales, ca aceasta să nu fie văzută de către ceilalți. De ce nu funcționează o asemenea strategie? De ce continuăm să ne simțim singuri, neînțeleși, neîmpliniți, chiar dacă suntem adulți cu putere de decizie și autodeterminare? Pentru că, de fapt, noi toți ne dorim apropierea de sine și de celălalt, însă nu știm să ne comunicăm o astfel de nevoie, chiar dacă suntem adulți. De ce se întâmplă acest paradox?

℗PUBLICITATE


Toți învățăm ce înseamnă apropierea din relațiile de bază, implicit din relațiile cu părinții și cu familia extinsă. Însă felul în care am resimțit în copilărie că se construiește apropierea de o altă ființă umană va avea un corespondent direct în calitatea relațiilor mele din perioadă adultă. Întrebați-vă, ce ați simțit în mod predominant, pe vremea când erați copii: teama de contact (atunci când copilul e nedorit, sufocat, rușinat, controlat, folosit) sau teama de a pierde contactul (când copilul e abandonat, neglijat, invizibil)? Teoria relațională Imago explică pe înțelesul fiecăruia dintre noi cum – în funcție de sentimentele care au predominat – fiecare dintre noi a dezvoltat ulterior niște mecanisme de apărare: fie căutăm retragerea din contactul cu alții, preferăm să stăm singuri (respectiv, minimizăm apropierea), fie căutăm contactul cu alții și apropierea de ei, pentru a ne satisface nevoile (respectiv, maximizăm apropierea). Însă, în niciunul dintre cazuri, nu experimentăm o apropiere care să ne aducă starea de bine.

Așadar, ce rămâne de făcut cu această moștenire emoțională pe care fiecare dintre noi o aduce în relațiile de adult? În primul rând, să învățăm să ne conectăm cu sine, să ne cultivăm un spațiu emoțional și fizic cu accent pe momentele de introspecție, să învățăm să stăm alături de toți monștrii interiori și, în loc să îi pedepsim, să ne întrebăm când anume de-a lungul trecutului personal ne-a ajutat să-i avem. În al doilea rând, să învățăm să avem deschidere și curiozitate pentru toate stările noastre: ele nu sunt bune sau rele, ci sunt expresia unei suferințe mai profunde; așadar, să căutăm înțelesuri dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber.

Nu în ultimul rând, reflectați asupra faptului că apropierea pe care o caută fiecare dintre noi este asociată cu capacitatea proprie de a avea o viziune flexibilă asupra sinelui și celorlalți, de a avea toleranță la încercarea și eroarea existențială, precum și de a crede fără ezitare că întotdeauna există ceva în plus de explorat despre noi înșine.

Andrada Cosma

Andrada Cosma – psiholog autonom în terapia cognitiv-comportamentală și în formare în terapia relațională, doctorand în domeniul Psihologiei Cognitive Aplicate. Promovează ideea de a le oferi oamenilor șansa de a-și înțelege emoțiile, gândurile și comportamentele, astfel asigurându-și accesul la o viață cu sens și semnificație. Crede în importanța relațiilor sănătoase în cuplu, familie, comunitate.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută