Au trecut șapte luni de când în viața mea a apărut ghindocul plin de energie, curiozitate, râs, optimism și perseverență. Mă uit în urmă și mi se pare incredibil cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat viața mea și, odată cu ea, și eu. Este așa cum mi-am imaginat? Nu! Nu cred că poate vreun părinte să-și imagineze cum se va schimba viața lui când apare primul copil, oricât de mult ar citi sau și-ar întreba prietenii. Cred acest lucru pentru că orice părinte și orice copil sunt diferiți. Pentru mine, aceste prime luni au fost mai grele și mai pline de fericire și iubire decât mi-aș fi putut imagina.
Astăzi, când mă întreabă prietenele mele care a fost cea mai grea parte din toată experiența – sarcina, nașterea, primele zile cu bebelușul acasă –, le răspund că, pentru mine, cea mai grea parte a fost alăptarea, subiect pe care aș vrea să-l abordez în acest articol.
Când „normalul“ este dificil
În ultimele luni de sarcină, am urmat diverse cursuri, printre care și un curs de alăptare. Tot ce citisem și tot ce se preda prezenta procesul alăptării ca pe ceva firesc, natural și simplu. Pentru mine, și pentru multe alte femei, cum aveam să aflu ulterior, alăptatul a fost o provocare. Am ajuns acasă din maternitate, iar cel mic nu se putea hrăni suficient de la sân, nu aveam destul lapte pentru nevoia lui, aveam ragade (fisuri dureroase ale mameloanelor și areolei, care apar după două-trei zile de la naștere, cauzate, de obicei, de alăptarea incorectă), iar procesul alăptării era unul foarte dureros. Am decis atunci, împreună cu soțul meu, că cel mai bun lucru pentru cel mic ar fi să pompez lapte și să-i dăm formulă în completare.
Cum s-a simțit această decizie? S-a simțit ca un eșec. Am simțit că nu-mi puteam hrăni fiul și că ceva este în neregulă cu mine. Acest proces, prezentat ca fiind așa de simplu și normal de către consilierii în alăptare și mass-media, pentru mine era dificil. De fiecare dată când mergeam cu mașina, auzeam la radio: „Hrănirea exclusiv la sân a copilului în primele șase luni este esențială pentru o viață sănătoasă“. Cum mă făcea acest mesaj să mă simt? Pe scurt, simțeam că am eșuat. Mă întrebam câte femei nu pot alăpta, dar aleg să pompeze lapte, ca și mine. Este laptele lor mai puțin bun? Sunt ele mai puțin mame? Dar femeile care, din diverse motive, nu au lapte sau aleg să nu alăpteze și optează pentru formulă? Nu-și iubesc și ele cu tot sufletul bebelușii? Şi mă mai gândeam la bebelușii care plâng foarte mult în primele luni de viață și sunt considerați ca având un temperament dificil, când poate lor le este doar foame.
Consilierea în alăptare
În toată această durere, mi-am dat seama că-mi creasem o imagine ideală despre cum va fi și despre cum este normal să fie procesul alăptării și viața cu un nou-născut. Pentru că cred în profesioniști, la venirea acasă din maternitate am apelat la un consultant în alăptare, certificat IBCLC. Îi sunt recunoscătoare pentru informațiile oferite și recomand cu tărie acest pas în prima săptămână petrecută acasă cu primul bebeluș. Eu am simțit că trebuie să iau o decizie matură, potrivită pentru mine și pentru familia mea, chiar dacă în foarte multe medii, femeile sunt presate (de cele mai multe ori de alte femei) să alăpteze exclusiv – cu orice cost. Eu nu-mi doream ca acest cost să fie reprezentat de sănătatea fiului meu sau de sănătatea mea psihică. Oare era laptele matern mai important pentru fiul meu decât sănătatea mea psihică și evitarea unei depresii postpartum?
În toată zbaterea asta de întrebări, mi-am amintit ce mi-a spus colega mea de salon din maternitate – pentru că până la urmă, chiar dacă sunt introvertă, m-am gândit că mi-ar fi benefic să am o colegă de salon. Mi-a fost foarte util și îi sunt recunoscătoare mamei Miei. Ea mai avea acasă un băiețel și mi-a spus să-mi urmez instinctul de mamă, să fac ce simt eu că este mai bine pentru mine și pentru fiul meu. Mi-a povestit despre primele luni din viața fiului ei, despre presiunea pe care o pusese pe ea însăși să alăpteze exclusiv la sân și pe costul pe care această decizie l-a avut asupra stării ei de bine și a experienței materne. Această confesiune mi-a fost alături în momentele grele.
℗PUBLICITATE
Stresul afectează calitatea laptelui matern
Conform studiilor de specialitate, depresia postpartum apare la mai mult de una din zece femei, în primul an de viață al copilului, având de regulă debutul după șase săptămâni de la naștere. Pentru multe femei, nașterea, stresul, lipsa de somn și alăptatul sunt factori care pot contribui la apariția depresiei postpartum. La fel cum, pentru unele femei, alăptatul și relația de atașament care se formează cu cel mic pot reprezenta un factor de protecție.
Din păcate, nu avem astăzi prea multe studii concludente, dar se pare că stresul afectează calitatea laptelui matern, cortizolul (hormonul stresului) fiind prezent în lapte. Încă nu știm dacă și cum un nivel ridicat de cortizol în laptele matern afectează bebelușul pe termen lung. Ce știm însă sigur, din multiple studii, este faptul că depresia mamei afectează pe termen lung modul în care copiii percep stimulii negativi și chiar și pe cei neutri. Aceste modificări sunt evidențiate de studiile din domeniul neuroștiințelor, sugerând o modificare în modul de funcționare a creierului.
O altă temere a mea era legată de formarea relației de atașament între mine și fiul meu, dacă nu-l alăptez exclusiv la sân. Ei bine, există și articole care nu au găsit o corelație semnificativă între calitatea relației de atașament și alăptare. Știm că alăptarea favorizează secreția de oxitocină (hormon cu rol important în formarea atașamentului), dar și contactul cu cel mic, mirosul lui, interacțiunea cu el, favorizează secreția de oxitocină și dezvoltarea unei relații sănătoase de atașament. Am putut vedea frumusețea acestei relații, formată în absența alăptării, între soțul și fiul meu.
Astăzi, fiul meu se hrănește de la sân. Avea cam trei luni și jumătate când s-a prins el cum funcționează sânul, când a reușit să facă mișcările optime pentru a extrage laptele conform nevoii lui și fără să rănească sânul, astfel încât să nu mai fie nevoie să pompez lapte decât în cazuri excepționale, când nu sunt acasă pentru perioade mai lungi de timp. El a condus acest proces, în momentul în care eu am renunțat să mai aștept ceva, să mai regret ceva. Adică în momentul în care am acceptat că fiecare relație mamă-copil este unică și că acest lucru poate fi o bucurie, dacă ne dăm voie să privim lucrurile astfel.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
