Atingerea este limbajul universal pe care ființele îl folosesc încă din primele clipe de viață, și, deși nu există niciun manual de interpretare a acesteia, emoțiile pe care le trezește sunt propagate în același mod, indiferent de factori (precum cultură, rasă, religie, apartenență geografică). Atingerea poate fi echivalentul familiarității, a unei relații de apropiere, care răspunde, asemeni unui dialog dintre receptor și emițător, la fiecare contact.
Pavel Goldstein (cercetător în cadrul CU Bulder – Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive și Afective) a precizat, în studiul său, publicat în Scientific Reports că intensitatea empatiei partenerului de cuplu este direct proporțională cu puterea efectului analgezic în organismul celuilalt, producând, astfel, o perfectă sincronizare dintre cele două ființe. Studiul a fost realizat pe douăzeci și două de cupluri și face parte dintr-un calup de alte cercetări ale „sincronizării interpersonale“, rezultatele oglindind faptul că oamenii își concordă atenția și emoția în același sens, ritmul cardiac și ritmul respirator se sincronizează, undele cerebrale intrând într-un tipar similar.
Profesorul Simone Shamay-Tsoory (Universitatea Haifa) și profesorul Irit Weissman-Fogel au efectuat un alt studiu prin care au explorat sincronizarea interpersonală într-un context diferit, dar sensibil, și anume, tandemul durere-atingere. Această cercetare a plecat de la ideea lui Goldstein, gând ce a încolțit în momentul nașterii fiicei sale (la care a fost martor și, singurul lucru pe care l-a putut face, în camera de travaliu, a fost să-și țină de mână soția). Acesta a aplicat o serie de teste similare scenariului din camera de nașteri pe douăzeci și două de cupluri heterosexuale de lungă durată, cu vârste cuprinse între 22-32 ani. Mai precis, bărbaților li s-a atribuit rolul de observator, iar femeilor, cel al durerii. Având instrumente palpabile de măsurare a respirației și a bătăilor cardiace, subiecții fie s-au așezat împreună, fără să existe un contact tactil, fie s-au așezat împreună ținându-se de mâini, sau au fost studiați în camere separate. Aceste trei scenarii s-au repetat, femeile fiind supuse unei dureri de ușoară căldură pe antebrațul lor, timp de două minute. Rezultatele studiului au certificat faptul că toate cuplurile s-au sincronizat fiziologic într-un grad mai ridicat doar când au fost împreună, gradul acestea fiind scăzut atunci când nu se puteau conecta, deși durerea fusese prezentă, în ambele situații. Cercetările anterioare, realizate de către Goldstein, au demonstrat că durerea poate fi diminuată substanțial, efectul analgezic fiind, uneori, chiar total, dacă bărbatul probează și arată empatie femeii. Explicația științifică ar fi că sincronizarea interpersonală joacă un rol determinant într-o zonă a creierului numită cortexul cingular anterior, ce este asociată cu percepția empatiei, a durerii, a activității cardiace, respectiv, a funcției respiratorii. În cadru colectiv, dovezile arată că atingerea socială crește cuplarea fiziologică interpersonală în timpul suferinței fizice. Cercetarea în acest domeniu este în continuu studiu, urmând ca, pe parcursul probării lui, aceasta să contribuie la acordarea noțiunii științifice conform căreia, atingerea poate ușura durerea.
Psihologul Matthew Hertenstein (Universitatea Depauw) a efectuat o cercetare din care a reieșit faptul că oamenii primesc, la naștere, capacitatea de a decoda emoții prin intermediul atingerii, mai precis, opt tipuri de emoții, cu o precizie de 78%. De la temperatura corpului, până la intensitatea atingerii, aceasta este un limbaj care aduce plus valoare psihicului, indiferent de vârstă, fie că vorbim de copii, dar și de adulți, incluzând copiii invizibili ce au avut, sau nu, parte de astfel de tratamente, de-a lungul vieții. Atingerea este sinonimă afecțiunii, alinării, este necesară și suficientă în anumite situații, atunci când cuvintele nu pot fi rostite, este indispensabilă în cadrul socializării umane, calitățile sale subiective ajungând imediat, ca o implozie tacită, la nivel subcortical. Trebuie precizat, de asemenea, că societatea în care trăim nu este obișnuită cu astfel de gesturi, exprimarea acesteia reprezentând acceptarea vulnerabilității, care, la rându-i, este cunoscută și recunoscută drept o slăbiciune, nespecifică sexului masculin, cu precădere.
℗PUBLICITATE
Hertenstein mai adaugă o valoare atingerii, aceea de a transmite și de a percepe date despre persoanele ce se implică într-un astfel de comportament. Mai exact, partenerii care pot sesiza cu ușurință anumite stări ale soțiilor sau iubitelor (prin contracția musculaturii), stări ce pot da semne despre anumite situații neverbalizate, și pot, de asemenea, preciza direcția acțiunilor viitoare.
Gradul, sau intensitatea atingerii, reprezintă o altă valență a acesteia, care-i conferă puterea absolută. Aceasta este definitorie, fie că vorbim de oameni pe care abia îi întâlnim (dăm mâna cu ei), sau cu persoane familiare nouă, mesajul fiind destul de precis, la nivel perceptiv.
Așadar, chiar dacă vorbim despre efecte analgezice ce ajung la nivelul sistemului nervos autonom, sau despre rolul său pur afectiv, atingerea este esențială existenței noastre, acest lucru fiind confirmat în nenumărate cercetări și lucrări de specialitate, însuși cercetătorul american John Gottman, în lucrarea „Căsnicia, pe roate sau pe butuci?“ a menționat o „formulă“ magică (ce a reieșit după 45 ani de studii), conform căreia, pentru o căsnicie pe roate, ar fi nevoie de minim șase ore, săptămânal, destinate cuplului, dintre care, 2 minute în fiecare dimineață lucrătoare, o discuție după terminarea zilei despre cum a decurs ziua partenerului (de 20 minute), verbalizarea a cel puțin două aprecieri pe zi către celălalt, apropierile fizice (realizate de mai multe ori pe zi), un sărut de minimum șase secunde și îmbrățișări de minimum 9 secunde, o ieșire romantică pe săptămână (minimum 2 ore), precum și discuții despre cum a fost săptămâna respectivă (1 oră).
Toate datele statistice sunt realizate offline, de unde rezultă faptul că, pentru o armonioasă sănătate, rămâneți în viața reală mai mult decât în online, unde atingerile nu sunt, încă, posibile.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
