skip to Main Content
Omenirea Se Confruntă Cu O „epidemie De Singurătate“

Omenirea se confruntă cu o „epidemie de singurătate“

Singurătatea nu mai este doar despre a fi singur. Cu tot mai mulți clienți discut despre acest „sentiment al singurătății“. Cei mai mulți dintre ei au joburi care le satisfac nevoile și care le permit chiar mai mult decât atât. Lucrează în echipe, au multe activități după serviciu, merg la nenumărate traininguri și cursuri, unii dintre ei sunt chiar în relații și marea majoritate beneficiază de o rețea socială. Cu toate acestea, afirmă că nu pot scăpa de acel sentiment de gol, de… „sunt oricum singur“.

Suntem o specie socială, așa că ne bazăm pe ceilalți pentru a fi în siguranță. Percepția singurătății crește – la fel, și vigilența, dar și sentimentul de vulnerabilitate în fața pericolelor – astfel crescând dorința de a fi conectați cu alții. Ce știm despre această hipervigilență implicită pentru pericole sociale este că alterează procesele psihologice, afectând în principal calitatea somnului și funcția cardiacă (Hawkley & Cacioppo, 2010).

Căutând mai multe informații despre subiect, am descoperit că ne confruntăm cu o adevărată „epidemie de singurătate“, epidemie care are efecte secundare severe asupra stării de sănătate fizice, așa cum am menționat și mai sus, dar și mentale – fiind, la propriu, o problemă ce poate duce la moarte. Holt-Lunstad et al. (2015) afirmă că sentimentul de a fi singur – căci nu s-au găsit diferențe între singurătatea obiectivă și cea subiectivă – este un predictor semnificativ al morții premature, insuficienta conectare socială fiind un factor de risc mai mare decât obezitatea și echivalentă cu consumul a 15 țigări pe zi. Mai mult, predicțiile lor susțin că epidemia devine din ce în ce mai serioasă.

Unul dintre cele mai interesante studii în domeniu a fost publicat în 2017 de către LeRoy et al. (2017) și afirmă că percepția singurătății este mai puternic legată – decât izolarea socială măsurată obiectiv – de simptomele de boală măsurate subiectiv. Practic, cercetătorii au evaluat nivelul de singurătate a 213 persoane și mărimea rețelelor lor sociale. Ulterior, le-au dat niște picături nazale care conțineau virusul comun al răcelii și i-au ținut în carantină într-un hotel timp de 5 zile, pentru a le monitoriza simptomele. Toate persoanele din studiu puteau să se îmbolnăvească la fel de rău, însă cei care au afirmat că se simt mai singuri au raportat și niveluri mai ridicate ale simptomatologiei răcelii, decât cei care au afirmat că nu sunt singuri. Rezultatul a fost similar indiferent de mărimea rețelei sociale a participanților, așadar putem să ne gândim că nu numărul persoanelor este cel care determină sentimentul de siguranță sau apartenență, ci cât de conectat mă simt în relație cu cei din jurul meu. Iar aici revenim la primul paragraf al acestui articol, de unde putem conchide că:

1. dacă simțim că avem oameni semnificativi in jurul nostru, ne doare (la propriu) mai puțin; și
2. putem să ne simțim foarte singuri, într-o încăpere aglomerată.

Acum, ce e de făcut? În primul rând, aceleași studii ale lui Hawkley & Cacioppo (2010) susțin faptul că acea hipervigilență despre care scriam anterior poate duce la dezvoltarea unor cogniții iraționale, de genul: „lumea este periculoasă“, „nu te poți baza pe nimeni“, „oricum, nimeni, niciodată nu este alături de tine“, „e nevoie să fii atent, pentru că nu știi niciodată ce ți se poate întâmpla“ etc. Astfel, cercetătorii din domeniul intervențiilor cognitiv-comportamentale susțin că un prim pas al intervenției ar fi identificarea și restructurarea acestor tipuri de credințe, pentru că tocmai ele sunt cele care ne pot duce la o izolare obiectivă; și atunci se creează un cerc vicios al singurătății, care ne confirmă, de fapt, toate teoriile pe care le-am enumerat (Masi et al., 2011).

Alte teorii, cum este cea a lui Mijuskovic (2008), susțin că singurătatea este o trăsătură înnăscută a ființei umane și că, de fapt, dorința de a fi în relație și conectare cu ceilalți vine din cauza preexistenței acestei singurătăți – intervenția fiind focalizată, în acest caz, pe conștientizarea acestei singurătăți și acceptarea faptului că viața noastră este o luptă continuă cu ea.

Poate că ar merita ca fiecare dintre noi să facă o scurtă analiză a propriilor momente de singurătate, a cât de tare dor acestea și a nevoilor pe care le extragem în urma acestei analize. Practic, noi cum ne luptăm cu singurătatea? Cât de mult ajută tehnicile pe care le folosim și cum ar fi să le împărtășim cu ceilalți? Se pare că, dacă știm că prezența mai multor oameni în viața noastră reduce durerea, atunci putem fi noi oamenii din jurul altora și îi putem lăsa pe ceilalți să vină în jurul nostru.

Raluca Anton

Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut specialist și supervizor în psihoterapii. Are o vastă experiență în terapia individuală a problemelor emoționale ale adulților, dar și în psihoterapia de familie. De-a lungul anilor, a susținut diverse proiecte prin care a promovat în rândurile publicului larg psihologia validată științific, unul dintre aceste proiecte fiind emisiunea „Jurnal de Psiholog“.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută