Deseori, inabilitatea de a gestiona anumite emoții ale copiilor pornește din dificultățile pe care le avem noi înșine în confruntarea cu acele stări. Așadar, reacții precum „nu mai plânge“ sau „de ce să fii tu furios?“ ajung să sune a interdicții, lăsând copilul nelămurit în privința unor astfel de trăiri. Pe scurt, „eu ce fac cu ce simt?“ Cum copiii nu sunt capabili de autoreglarea acestor emoții, rolul părinților este acela de a-i ajuta să le accepte și să le înțeleagă. De cele mai multe ori, acest demers începe cu acceptarea și înțelegerea propriilor emoții.
Viziunea selectivă asupra emoțiilor
Emoțiile joacă un rol foarte important, indiferent de natura lor: ne transmit un mesaj, ne atrag atenția, ne ajută să interpretăm mediul (intern și extern) și să ne adaptăm.
Întrucât emoțiile sunt catalogate drept pozitive sau negative, instinctiv fugim de cele etichetate negativ pentru că le considerăm a fi indezirabile. Recomandat este să învățăm să ne normalizăm propria viață emoțională, începând cu acceptarea ei. Nu ne place să simțim frică, dar dacă nu ar exista frica, oare cum am identifica un pericol?
Cum nu putem alege între emoțiile noastre (pe care le păstrăm și pe care nu), tentativele de a ne reprima trăirile negative, inconfortabile, pot duce în timp la imposibilitatea experimentării emoțiilor pozitive. Mai exact, dacă alegem să ne disociem de ceea ce simțim ca fiind neplăcut, ajungem să ne blocăm accesul la toate emoțiile. Pentru că, în realitate, nu avem de ales. Așadar, prima greșeală pe care o facem este să suprimăm emoțiile negative, în loc să descifrăm mesajul pe care îl poartă.
O comparație utilă este să vedem emoțiile precum piesele de șah însă, în loc să ne antrenăm în joc pentru a elimina treptat „piesele nedorite“, să înțelegem că noi suntem tabla care le susține pe toate. Fiecare dintre ele ocupă un loc și are un rol.
Furia este o emoție sănătoasă
Deși nu este prea ușor de conținut, furia este o emoție sănătoasă. Ea ne poate atrage atenția asupra unei nedreptăți, asupra unui comportament inadecvat sau, uneori, poate masca o tristețe. Să presupunem că partenerul de viață uită un eveniment important pentru noi. Deseori ne vom înfuria pe el și vom recurge la etichetarea lui în mod negativ (fie ea și doar în mintea noastră) sau ne vom manifesta într-un mod agresiv. În realitate, oare cum ne simțim când el a uitat ceva important pentru noi? Ce ne spunem despre el, despre noi înșine și despre relația de cuplu? Gândurile noastre sunt cele care alimentează furia și ne maschează adevărata emoție: tristețea („Nu sunt importantă pentru el“) sau dezamăgirea („Nu mă pot baza pe el“). În timp ce tristețea ne lasă vulnerabili, furia ne activează, ne împinge în modul de „luptă“. Considerăm, în fapt, că nu merită vulnerabilitatea noastră, ci furia. În realitate, ne negăm nouă validarea emoției reale.
Ce este necesar să corectăm când vine vorba despre furie este agresivitatea asociată ei, respectiv comportamentul toxic neadecvat. Adică trebuie să găsim metoda de a ne autoregla, astfel încât să putem transmite un mesaj coerent în exterior, nu unul ghidat de emoții puternice. Dacă noi, adulții, putem pune în practică anumite exerciții (respirație profundă, mișcare, exerciții de relaxare, ascultarea unei melodii plăcute) pentru a ne tempera furia, copiii nu au astfel de mecanisme. Ei învață din ce văd la adulți.
℗PUBLICITATE
Pentru a dezvolta o relație cât mai bună cu emoțiile dificile, vă recomand cărțile scrise de dr. Harriet Lerner: Dansul furiei și Dansul fricii; ambele ne pot ajuta să ne cultivăm inteligența emoțională și să acceptăm mai ușor umanul din noi și din copiii noștri.
Ce învață copiii de la părinți furioși
Părinții sunt modelele după care se ghidează copiii. Dacă vrem să ajutăm copilul să gestioneze corect furia, este important să ne observăm pe noi înșine cum ne comportăm atunci când ne înfuriem. Dacă noi avem un comportament agresiv, dacă țipăm, trântim, vorbim într-un anumit fel, toate aceste lucruri vor fi preluate de către copil. Este greșit să credem că noi „avem dreptul“, fiind adulți. Copiii nu sunt ființe inferioare, nici subordonate nouă, ei au drepturi egale. Drept urmare, când se vor simți furioși, vor pune în act fix aceleași comportamente. Iar dacă asta ne enervează… motivul este că ei oglindesc ceea ce respingem în noi. Ei ne reflectă acele lucruri de care nu suntem mândri, pe care nu vrem să le recunoaștem despre noi înșine, sădind gânduri legate de eșecul nostru ca părinți. Furia legată de noi va fi îndreptată către ei, întreținând, astfel, un cerc vicios. Mesajul „tu nu ai voie“ adresat copilului îi spune acestuia „eu nu te accept când ai această emoție“ sau „tu nu ai aceleași drepturi pe care le am eu“. Mai târziu, reprimarea acestei emoții va duce la îndreptarea ei asupra propriei persoane și la reticența de a-și exprima nemulțumirile din teama de a nu pierde o relație. Oare asta ne dorim pentru copil?
Cum învățăm copiii să „danseze“ cu furia
Întrucât copiii nu au abilitatea de a-și autoregla emoțiile, ei vor pune în act manifestarea brută a emoției. În cazul furiei, este recomandat să acceptăm că și un copil mic poate experimenta această emoție, indiferent de cauza care a produs-o. Ca adulți, rolul nostru este să înțelegem ce l-a afectat în mod negativ, pentru a indentifica fie o sensibilitate, fie o interpretare negativă a unui stimul extern. Partea grea urmează abia acum: tolerarea furiei copilului. Chiar și tantrumurile sunt manifestări ale unui disconfort intern, iar nevoia copilului este de a fi acceptat atunci când nu corespunde. Cu alte cuvinte, nu vă retrageți din relația cu el („Te las aici până te calmezi!“), nu îl admonestați („Nu ai tu de ce să fii furios!“) și nici nu îl pedepsiți („Dacă ești furios, vezi tu…“). De multe ori, o astfel de emoție, în loc să fie validată („Este ok să fii furios“, „Uneori simțim furie“), este interpretată de părinți ca o respingere, insubordonare sau, mai rău, un moft. Oare noi de câte ori am fost furioși din senin?
Cele mai bune căi de a educa furia copilului este să-i modelăm un comportament sănătos (în care ne recunoaștem propria furie, nu o ascundem) și îl ajutăm să înțeleagă această emoție, exersând împreună moduri de a o domoli și exprima. Este ok să o recunoască, să caute motivul, să spună ce ar avea nevoie și să găsească o modalitate adaptată vârstei de a elibera stresul din corp. Funcționează îmbrătișările, validarea emoției, respirația profundă, angajarea într-o activitate plăcută și discutarea motivelor care au produs disconfortul.
Teama de frustrare
O altă emoție evitată de părinți este frustrarea. În încercarea de a face copiilor pe plac, ne temem să-i frustrăm, întrucât nu vrem să „sufere“ sau să fie nemulțumiți. Multe greșeli pornesc din iubire și bune intenții. Cum însă viața nu este corectă, să pregătim copilul pentru frustrare este mai important decât să o evităm. Această emoție poate deseori duce la renunțare, la abandon. Să ne imaginăm un copil care încearcă ceva pentru prima dată și este tentat să se oprească, frustrat fiind că nu reușește. Tentația poate fi ca părintele să intervină să îl ajute, dar o astfel de intervenție nu abilitează copilul să învețe, să tolereze frustrarea, să nu cedeze în urma ei. Nevoia din momentul respectiv poate fi de încurajare, de susținere din partea părintelui, poate chiar de o mică pauză înainte de se reapuca de sarcina respectivă. Oare cum ar fi fost dacă încurajam frustrarea copilului mic care nu reușește să meargă din prima încercare, fără să cadă?
Rolul nostru este de a-i pregăti pentru eventualele dezamăgiri ale vieții și a-i ajuta să își crească reziliența, respectiv capacitatea de a depăși momentul și de a-și reveni. Din nou, perseverența de care dăm noi dovadă, răbdarea și modul în care ne gestionăm propriile dezamăgiri vor modela comportamentul copilului.
Copiii învață în primul rând din ceea ce facem noi, abia apoi din ce le spunem lor să facă. Dacă vrem ca ei să deprindă anumite comportamente de gestionare a emoțiilor dificile, precum furia și frustrarea, este important ca noi înșine să lucrăm la propriile comportamente. Astfel, prin modelare, ei vor învăța cum să-și regleze anumite trăiri. Iar dacă aveți nevoie de strategii concrete, le găsiți în cărți precum: Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional, Inteligența parentală, Parenting pentru succes.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
