Încă din liceu, mi-a plăcut foarte mult un citat: „It is not the eye that does the seing, but the I behind the eye“ (Anaïs Nin). Citatul face referire la impactul personalității celui care vede ceva: nu ochiul vede, ci persoana din spatele acestui organ. Și, foarte mult timp după ce am început să studiez și să practic psihologia, am legat acest citat de imaginea corporală și de percepția subiectivă asupra frumuseții, dar și de interpretarea altor aspecte, care țin de subiectivitatea unui comportament în general și de modul foarte diferit în care el poate fi interpretat.
Recent, am redescoperit acest citat și l-am reinterpretat în cursurile mele de specializare în terapia de cuplu. Atunci când formatoarea noastră în Terapia Imago ne-a prezentat un filmuleț, realizat de un fotograf celebru de la National Geographic – despre importanța lentilelor și cum fiecare lentilă scoate în evidență altceva. Mai mult decât atât, formatoarea noastră ne explica cum adesea, în cuplu, noi proiectăm asupra celuilalt ceva ce ne deranjează la propria persoană. Și, atunci, am avut un moment „aha!“, în care foarte multe momente dificile din cabinet, dar și din propria mea relație de cuplu au căpătat sens.
Când îmi urmăresc din ochi partenerul, când îi analizez comportamentul, eu nu am o atitudine obiectivă, deschisă, nu pot observa pur și simplu. Nu pot fi rece și obiectivă, nu privesc fără să am un set de așteptări, niște motive pentru care mă uit la el, niște îngrijorări. Eu analizez, nu observ. Caut ceva. Ce anume caut? De obicei, confirmarea sau infirmarea celor mai mari frici ale mele. De ce mă tem eu cel mai tare? Să nu îmi pierd partenerul. Și atunci, ce fac? Îl scanez, îi observ fiecare reacție, cum respiră, cum se strâmbă, dacă se simte bine, dacă e supărat, dacă e distant. El simte această analiză intensă, care adesea îl enervează. Cum reacționează el la „scanarea“ mea? E iritat și, eventual, un pic distant. Reacția lui mă face pe mine să îl observ și mai atent, să îi pun întrebări – pentru că, nu-i așa?!, are ceva! E clar. Pe măsură ce eu insist, el devine mai distant. Teama mea că se îndepărtează de mine și îl pot pierde crește. Și tot așa.
Dacă nu realizez că EU nu „văd“ ceva la partenerul meu, ci „caut“, din teamă, semnele prevestitoare închipuite de frica mea profundă, atunci îl voi descrie pe partenerul meu ca fiind distant. Voi spune despre el că este distant. Însă partenerul meu nu e distant, el nici nu poate fi ca atare distant, căci doar într-o relație îi pot atribui această caracteristică. Și, în relație cu mine, el se manifestă adesea distant, pentru că se protejează de „scanerul“ meu. Iar dacă eu nu realizez care e contribuția mea la această dinamică (felul atent în care îl urmăresc, teama mea profundă, comportamentul insistent – atunci când ceva îmi dă de bănuit), nu putem ieși din acest cerc vicios.
℗PUBLICITATE
Ce pot face eu, așadar? Să privesc spre mine, atunci când ceva mă supără sau mă îngrijorează la partenerul meu. Să mă întreb ce spune despre mine acest lucru care mă îngrijorează, enervează, sperie. Care e, de fapt, teama mea? În cel mai rău caz, ce s-ar putea întâmpla cu relația noastră și cu noi? Iar, de aici, lucrurile pot lua o cu totul altă turnură, pentru că eu pot să fac mult mai multe în privința fricilor mele, decât în privința comportamentului partenerului meu.
Pot să îmi înțeleg apoi propria contribuție la acea dinamică, să vorbesc despre frica mea. Cum ar arăta, atunci, dinamica noastră? Vă las să vă imaginați, dar vă previn că e ceva complet diferit. Fiindcă o astfel de atitudine – de a privi spre propria persoană și spre ce pot face eu, în loc să privesc spre celălalt – ne ajută și să creștem, să ne dezvoltăm. Iar asta nu poate fi rău, nu?
Așadar, la următoarea dispută în cuplu, întoarce „oglinda“ și privește-te. Ce vezi tu, la tine?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
