Bună ziua, părinte! Sunt onorat să purtăm această conversație adevărată – aici, pe platforma Pagina de Psihologie, chiar în ajunul conferinței #EpicTalk2019. Un eveniment la care veți participa și dumneavoastră, în calitate de invitat special. Dar, până atunci, vă invit să pornim chiar aici și chiar acum un dialog despre relația dintre oameni și Divinitate.
Gáspár: Când erați copil (și mă refer la perioada dinainte de adolescență) – Care era imaginea dv. despre Dumnezeu? Și apoi mi-ar plăcea să mai știu – Cum ajunge un om să-și cultive o relație atât de strânsă cu Divinitatea, încât să-i dedice întreaga sa viață?
Francisc Doboș: M-am născut în și din Dumnezeu. Sunt convins că mama, când mă alăpta, se ruga și îi vorbea lui Dumnezeu despre mine. Mai apoi, când am devenit conștient, am realizat că îmi vorbea și mie despre El. Dumnezeu a făcut mereu parte din familia mea: dimineața când mă trezeam și seara când mă culcam. Nu m-a speriat vreodată cu El. Dumnezeu avea chipul mamei mele, dar nu îl confundam cu ea. Mama mi L-a pus în inimă și pe buze. Nu a existat vreo duminică în copilăria mea în care să nu fi mers la Sfânta Liturghie. Nu era urmă de habotnicie, era respirație de sens. Îndrăznesc să spun că pe Dumnezeu l-am primit prin laptele mamei și cu lingurița cu care mă hrănea. Hrana nu era doar pentru trup, ci și pentru suflet. Cum am ajuns să cultiv relația cu Dumnezeu? Frecventându-ne. Simplu. Așa, potrivit vârstei și capacităților de înțelegere. Am fost mereu în vizită la El. Ar fi fost o aroganță prea mare să cred că nu trebuie să-mi mișc „fundul sufletului“ spre biserică pentru a-L întâlni. Apoi am realizat că Dumnezeu îmi era mai prezent decât eu mie însumi. Nu m-a bătut gândul în copilărie să devin preot, dimpotrivă. Când am devenit adolescent, cineva a „aruncat“ în direcția mea cu o întrebare/provocare și s-a retras. Am fugit de întrebare, dar aceasta fost mai rapidă decât mine. Mi s-a cuibărit în ființă. Am înțeles că nu mesagerul era „vinovat“.
Gáspár: Eu am crescut într-o familie în care tradiția catolică s-a îmbinat destul de bine și frumos cu tot ce ține de biserica ortodoxă, mama fiind de o confesiune și tata de alta. În secolul XXI, cum anume poate introduce un părinte relația cu Divinitatea în viața sa de familie, pentru a-i modela propriului copil o relație sănătoasă?
Francisc Doboș: Dacă Dumnezeu este doar un „vecin“ și nu parte din familie, va trebui să-L primești din când în când în vizită… sau nu. J Dar dacă El este sufletul și viața părinților, atunci Dumnezeu va aluneca uns în viața copilului. Părinții le dau copiilor tot ce au mai bun. Dacă îl au pe Dumnezeu, îl vor transmite. Dacă nu, se vor scuza și justifica, lăsând copilul să aleagă când devine adult.
Gáspár: Și apropo de imagine – De unde, acest tipar de a-L vedea pe Dumnezeu drept un bătrân cărunt, cu barbă albă?Este vorba despre un simbol arhetipal sau, efectiv, e nevoia minții umane de a-și reprezenta forța supremă?
Francisc Doboș: Din antropologia noastră; din nevoia de rădăcini spirituale. Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Pe părinți și bunici, da. Și cum știm că Dumnezeu e tată, și unul cu experiență eternă, ni l-am închipuit (nu cioplit J ) ca pe un bunic. Cred că lui Dumnezeu s-ar cuveni să-i mai tăiem din „barbă“, iar noi să-l invităm mai des acasă, la școală sau la muncă și, de ce nu, la distracțiile noastre. Pe bune că nu e plictisitor „Tipul“.
Gáspár: Părinte, am admirat întotdeauna zâmbetul senin și expresia împăcată de pe chipul dv. Dar îmi imaginez că aveți, la fel ca toți pământenii, zile bune și zile mai puțin bune – Ce faceți, atunci când vă este greu cu gestionarea emoțiilor? Și la care parte a ființei apelați mai mult, când e vorba să vindecați o suferință… cine are mai multă putere: creierul sau inima?
Francisc Doboș: Mă pierd adesea și eu cu firea. Îmi mai scapă câte-un drac și iese la atac. Mă redresez nu doar prin tehnici ale creierului sau ale inimii, ci prin „îmbibarea“ în duh, în Duh Sfânt, adică în Dumnezeu. Îmi trage vreo două palme de iubire, de îmi sar toți gărgăunii și dracii. Creierul și inima sunt precum ghidonul pentru două roți. Nu te poți sprijini sau baza doar pe unul sau pe alta, fără riscul de a cădea. Ambele mâini pe ghidon – atât pe creier, cât și pe inimă.
Gáspár: Printre oamenii de știință americani (fie că sunt fizicieni sau neurologi, fie sociologi sau filosofi ori din alte domenii), s-a dezvoltat de la începutul acestui mileniu o idee care azi e susținută curajos de o serie întreagă de mari psihologi ai lumii, conform căreia între oameni circulă un flux energetic, care ne reunește pe toți – psihologic, emoțional și spiritual – făcându-ne interdependenți. Pe scurt, ideea lor este că mintea omului nu sălășluiește doar în cap sau în corp, ci se extinde între noi, trecând mobilă și flexibilă de la un om la altul; și că, prin urmare, ne transmitem gândurile și sentimentele fără cuvinte (și chiar fără să vrem!), iar ele sunt receptate automat și non-conștient de diverși destinatari, chiar dacă se află la sute de kilometri distanță. Un gând lansat în eter (benefic sau toxic) va avea, așadar, efect de undă… cam cum ai arunca o piatră în apă. Cum percepeți această teză? Și cine anume credeți că emite, de fapt, mesajul: mintea sau sufletul?
Francisc Doboș: Duhul (spiritul), atât prin minte, cât și prin suflet. Duhul este în noi, dar nu este al nostru. Ne vivifică sau mortifică atât trupul, cât și sufletul. Depinde de la cine îl primim. Dacă îl primim de la Dumnezeu este Duhul celui Înviat, este Duhul Sfânt. Dacă îl luăm de la cel rău, de la diavol, știm foarte bine ce efecte are. Fiecare ne influențează, în bine sau în rău. Avem o mare responsabilitate nu doar față de noi, ci și față de oameni și omenire. Să alegem bine Duhul, să ne dăm pe „mâna“ celui care ne Învie, să ne lăsăm aleși de El.
Gáspár: Legat de întrebarea precedentă, cam de prin anii 1970, a mai apărut o controversă (de această dată printre oamenii de știință europeni): psihologii și psihiatrii au constatat că trupul are o memorie a lui și că traumele fizice suferite de o generație se transmit la următoarele generații din aceeași familie – ca un stigmat. Așa se face că aceleași răni fizice reapar în altă formă sau doar se resimt somatic, la nepoți și strănepoți care n-au avut nicio suferință reală în propria viață. Să fie, oare, vorba doar de memorie genetică? Sau credeți că este mâna Domnului asupra unei familii?
Francisc Doboș: Din fișa postului lui Dumnezeu, nu reiese că s-ar ocupa cu pedeapsa sau nenorocirea următoarelor generații ale celor care au greșit. Întâlnim în Biblie astfel de expresii. Ele sunt antropomorfisme. Interpretarea lor este aceea că răul pe care eu îl provoc nu are efect doar asupra mea și nu doar azi. Rănile fizice sunt de foarte multe ori expresia sau întruparea altor răni spirituale sau relaționale. Avem puterea de a le vindeca. Prin Duh / Spirit Sfânt, adică prin Înviere, convertire, întâlnirea și frecventarea lui Dumnezeu.
Gáspár: Că tot am vorbit despre destine familiale și stigmate, vă întreb… Cum mai privește Biserica, în mileniul III, conceptele de Rai, Iad și Purgatoriu? Și, de vreme ce, în societate, percepția generală asupra „păcatului“ s-a schimbat fundamental – Pentru care păcate mai riscăm astăzi să cădem în Iad?
Francisc Doboș: Nu, nu s-a schimbat. Aceste concepte sunt realități. Și nu încep doar după această viață. Cerul sau iadul le trăim, le experimentăm deja de aici. Ceea ce va urma în veșnicie nu va fi altceva decât prelungirea Credinței, a relației noastre de acum, evident prin milostivirea lui Dumnezeu. Sunt, însă, și oameni care trăiesc Raiul într-un iad pământesc. E cazul martirilor, al creștinilor persecutați, al mamelor care-și iubesc copiii, care renunță la viața lor pentru ei.
℗PUBLICITATE
Pentru a vorbi de păcat, trebuie să existe noțiunea de har, de sacru și de sfințenie. A păcătui înseamnă să greșim ținta, să ratăm conexiunea cu Iubirea și cu Dumnezeu. Acolo unde nu mai există simțul sacrului, se deteriorează și simțul păcatului. Altfel spus, ne drogăm conștiința și ajungem să credem că suntem, de fapt, oameni de treabă. Pentru mult timp, iadul a fost folosit drept „baubau“; adică trebuie să te sperii de osândă, ca să te apropii de Dumnezeu. Astăzi, încerc în toate felurile să le transmit oamenilor să trăiască mai mult iubirea și încrederea în Dumnezeu. Să fie iubirea motorul vieții, și nu frica.
Gáspár: În literatura de toate felurile (științifică sau neștiințifică), foarte frecvent, cuvintele „suflet“ și „spirit“ se folosesc interschimbabil. Evident, există o infinitate de nuanțe între cele două, dar confuzia există pe scară largă. Ce este sufletul? Și cum ați defini spiritul?
Francisc Doboș: Aș pleca de la un verset din Biblie: „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească în mod desăvârșit și ființa voastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea Domnului nostru Isus Cristos!“ (1 Tesaloniceni 5,23). Duh (sau spirit), suflet și trup. Suntem atât de bine alcătuiți! Toate cele trei ne compun. Încerc să simplific. Sufletul și trupul ne definesc, dar spiritul (duhul) ne vivifică, ne îndumnezeiește. Sufletul și trupul sunt ale omului; spiritul este în el, dar nu-i aparține. Spiritul îl face viu. Este suflul creator în și din om. Fără el, omul moare. Lumea noastră este plină de „cadavre ambulante“, care încearcă să aibă posesie asupra spiritului. Este ca și cum am încerca să ne ținem respirația pentru a nu o pierde: murim. La fel și spiritual, nu putem să ne ținem duhul, îl inspirăm și îl expirăm.
Gáspár: Dacă ar fi să descriem puțin ideea de relație sănătoasă între om și Dumnezeu – Care ar fi acele elemente ce ne-ar indica faptul că această relație este vie și e cultivată? Și, în cazul lipsei de credință – Sunteți de părere că neliniștea minții generează neliniștea sufletului… sau, invers, un suflet agitat face ca mintea să fie agitată?
Francisc Doboș: Mintea rumegă ceea ce are în suflet. Neliniștea ei are legătură cu nesiguranța și frica sufletului sau a inimii. Credința nu înseamnă un tot de cunoștințe despre Dumnezeu. Este mai degrabă întâlnirea cu El. Credința înseamnă relație; o relație sănătoasă: să trăim ca fii, nu ca sclavi. Să trăim din iubire, nu din frică.
Gáspár: În practica mea terapeutică, întâlnesc adesea oameni cu multă credință în Dumnezeu, dar care uneori îmi spun că au avut și multe momente în care s-au supărat pe Cel de Sus, din diferite cauze. De aceea vă întreb – Cum credeți că se vede relația omului cu Divinitatea, dar de acolo… de sus? Mulți oameni cred că aici, pe Pământ, avem de învățat niște lecții, ca să evoluăm spiritual și să ne apropiem treptat de esența noastră divină – Cine hotărăște ce lecții trebuie să asimilăm, în calitate de ființe umane: noi le alegem sau Divinitatea ni le trimite?
Francisc Doboș: Cei mai mulți dintre noi s-au supărat la un moment dat pe Dumnezeu. L-am certat, l-am făcut responsabil, nu i-am mai vorbit de supărare. Unii încă nu îi vorbesc, dar nici nu Îl ascultă. Și la Dumnezeu este ca în relațiile noastre umane. Se întâmplă ca, după o ceartă aprigă și uneori de durată, doar îmbrățișarea să ne vindece. După îmbrățișare, cei mai mulți nu vor mai căuta explicații. Nu de explicații aveam nevoie, ci de iubire. Așa este și cu Dumnezeu. Învățăm din toate. Multe lecții le alegem sau ele sunt consecința alegerilor noastre; alte lecții sunt consecința alegerilor altora.
Gáspár: Atunci când îmi este teamă sau mă cuprinde anxietatea, încerc să aplic câteva strategii psihologice, dar de fiecare dată mă și rog. Iar atunci când sunt bucuros și fericit, încerc să-mi dau seama cum am ajuns să trăiesc acea stare și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cadoul dăruit. Însă, în domeniul psihologiei sunt și câteva voci care nu au o părere bună despre rolul și rostul Divinității în alinarea durerii sufletești, așa cum îmi imaginez că și în religie există persoane care nu simpatizează în mod deosebit psihologia. De aceea, aș vrea să vă întreb – De ce se feresc unii dintre noi de relația cu Dumnezeu? De ce nu-și permit să aibă credință? Prin urmare – Ce ar fi de făcut pentru a vedea psihologia și religia drept aliate și nu două inamice, în procesul de vindecare și creștere spirituală?
Francisc Doboș: Psihologia și credința creștină sunt complementare. Asta, atâta timp cât psihologia are la bază o antropologie cu rădăcini în Cer, adică în Dumnezeu. Nu rezonez cu psihologia care face „dumnezeu“ din om, care consideră omul măsura întregii realități. Dumnezeu nu are în fișa postului doar alinarea durerilor sufletești. Mă primește ca să îmi descarc sufletul, dar îmi dă un șut în … viață; mă trimite să-i țin locul, să alin, să vindec, să-L reprezint, să-L întrupez în mine și să-L cuibăresc în alții.
Gáspár: Tot la Conferința #EpicTalk2019, voi avea și eu un discurs. Va fi despre relația dintre oameni și copilul lor interior sau invizibil – acea parte care există în fiecare dintre noi. Și nu pot să nu vă întreb – Cum este relația dintre părintele Francisc Doboș și copilul său invizibil? Care sunt momentele în care iese la suprafață acest copil și cum îl primiți?
Francisc Doboș: Tandră; o relație afectuoasă. Maturitatea umană și bucuria credinței m-au făcut să dau sens tuturor episoadelor copilăriei; celor plăcute, evident, dar mai ales celor care mi-au provocat frici și frustrări, poate, pentru mulți ani. Am crescut și privesc cu tandrețe și recunoștință la copilul invizibil. Această afecțiune și iubire față de copilul interior se întrupează în atitudinea pe care o am față de cei mici: nepoții mei sau copiii orfani de la Singureni. Copilul interior se manifestă și în diferite situații de viață în care gingășia amintirilor mele devine tandrețe față de semeni. Sau, cum mai sunt obișnuit să spun, mă ajută să plantez Cer în inimi.
Gáspár: Am ajuns la finalul acestei conversații și vă mulțumesc pentru timpul dăruit. Iar după tradiția interviului, ultima întrebare este adresată de către invitat. Așadar, care este întrebarea dv. pentru mine?
Francisc Doboș: Cum e cerul/raiul pentru un psiholog, adică pentru dumneavoastră?
Gáspár: Cerul este direcția spre care mă îndrept, atunci când mă simt singur și neputincios. Dar și atunci când sunt recunoscător sau plin de mulțumire sufletească. Sincer, nu mi-am imaginat niciodată cum ar fi Acolo… dar, de fiecare dată când zbor, îmi aloc câteva minute pentru a mă întâlni cu Cerul și a-i mulțumi pentru toată această călătorie minunată numită viață. Și mai cred că Cerul este dovada supremă a faptului că există ceva mai presus de noi, ceva cu adevărat complex și generos în iubire necondiționată.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
