fbpx
skip to Main Content
Ce Ne Face Să (nu) Fim Noi înșine?! Emoții, Gânduri, Mecanisme Pentru A Face Față Situațiilor Vieții

A crește într-o familie disfuncțională (și, să recunoaștem, majoritatea familiilor sunt așa) ne înzestrează cu un anumit bagaj cognitiv, emoțional și comportamental pentru viitoarea viață de adult. Acest bagaj – dovedit util și funcțional în copilărie (deoarece mintea umană are minunatul rol de a ne proteja și de a ne ajuta să facem față situațiilor mai puțin favorabile) – devine complet inutil, chiar defectuos pentru experiența de om matur.

Conform teoriei cognitive (a se vedea Aaron T. Beck, Jeffrey E. Young și Daniel David), pe durata copilăriei în creierul uman se formează anumite credințe centrale despre viață, lume și sine, credințe după care fiecare dintre noi va funcționa pe parcursul întregii vieți. Aceste convingeri se formează prin intermediul relațiilor cu persoanele importante din viața noastră și pot fi funcționale (de exemplu, „Lumea este bună“, „Ceilalți mă iubesc și mă acceptă necondiționat“, „Eu am valoare, ca om“) sau pot fi disfuncționale („Lumea e ostilă“, Ceilalți nu mă plac“, „Eu sunt o persoană fără valoare și de neiubit“). Iar credințele centrale sunt tocmai cele care stau la baza gândurilor noastre de zi cu zi. Și, când spun „gânduri“, mă refer la inferențele cu privire la ceea ce se întâmplă în mediul interior sau exterior nouă și la evaluările pe care le facem referitor la aceste inferențe (de exemplu, „Mâine voi lua o notă mică la examen și acest lucru spune despre mine că nu sunt bună de nimic“). Bineînțeles că aceste gânduri iau diferite forme și sunt mai mult sau mai puțin coerente, explicite, conștiente sau inconștiente.

Apoi apar emoțiile, care – în teoria cognitiv-comportamentală – au ca sursă gândurile. Niciun eveniment nu ar fi per se generator de emoții, dacă nu ar exista (între evenimentul obiectiv și emoțiile subiective) gândurile. Bineînțeles că, așa cum noile studii susțin (a se vedea și cartea Cum iau naștere emoțiile, de Lisa Feldman Barrett), noi nu suntem doar ființe reactive (reacționând la evenimente din mediu), ci și proactive. Lisa Feldman Barrett, profesor de psihologie, spune că ceea ce simțim („afectele“ noastre) influențează ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm și atingem. De aceea, alfabetizarea emoțională este o piatră de temelie în formarea noastră ca oameni maturi.

La aceste gânduri și emoții, se adaugă mecanismele noastre de coping, de supraviețuire. Mintea umană construiește sau asimilează aceste mecanisme – atât comportamente exterioare funcționale (alergăm, practicăm respirația în 4 timpi) și disfuncționale (fumăm, evităm situațiile anxiogene), cât și comportamente mentale (repetăm mantre, numărăm până la 10, repetăm rugăciuni) – pentru a face față situațiilor ce ne provoacă emoții pe care nu le putem suporta.

Mecanismele se formează prin habituare și sunt înlocuite de la o vârstă la alta, conform etapei de viață în care ne aflăm: dacă un copil simțea anxietate atunci când tatăl său țipa, reacția lui fiziologică era cea de fugă, după care se ascundea în camera lui pentru a evita situația (acest comportament îl ajuta la vârsta respectivă); odată devenit adolescent, în fața unui profesor înfuriat poate recurge la același comportament de retragere, manifestat de această dată prin absenteism; când va fi adult, s-ar putea întâmpla să-și părăsească locul de muncă și să fie perceput ca neserios și iresponsabil. După cum putem observa, ceva care ne-a ajutat în copilărie se dovedește, de cele mai multe ori, disfuncțional la maturitate.

℗PUBLICITATE


Credințele disfuncționale după care „funcționăm“ ne fac să vedem lumea, pe ceilalți și chiar pe noi înșine printr-un filtru. Ca urmare, nu mai percepem realitatea așa cum este ea, ci așa cum suntem noi! Iar dacă nu ne eliberăm de toate aceste mecanisme, dacă nu ne modificăm credințele și nu evoluăm din punct de vedere emoțional, vom ajunge să trăim o viață ce nu este a noastră, ci a persoanelor care și-au pus amprenta asupra noastră. Pentru acest motiv, fiecare adult trebuie să devină conștient de modul în care funcționează el însuși din punct de vedere cognitiv și comportamental sau instrumental și să devină părintele copilului său interior, vindecându-l și, astfel, lăsându-se pe sine vindecat.

Un exercițiu pe care îl puteți practica singuri, în acele situații care vă creează disconfort, constă în a găsi răspunsuri la următoarea serie de întrebări. (Aveți în vedere că, așa cum afirmă psihiatrul Bessel van der Kolk, în Corpul nu uită niciodată.)

  1. Ce emoție simt în clipa de față?
  2. Unde anume în corp simt această emoție?
  3. Ce gânduri am avut, înainte de a simți această emoție?
  4. Ce nevoie aș avea acum, după ce am simțit această emoție?
  5. Ce aș vrea să se întâmple, ca să-mi satisfac această nevoie?

Practicând acest exercițiu, ajungem să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și, poate, chiar să conștientizăm nevoia de vindecare, nevoia de a participa la niște ședințe de psihoterapie sau nevoia de a apela la serviciile unui consilier psihologic.

Diana Foarfecă

Diana Foarfecă a studiat psihologia și psihoterapia cognitiv-comportamentală în facultate și la masterat în cadrul Universității Babeș-Bolyai, după care și-a continuat formarea profesională în Psihoterapia Familiei. Este interesată de promovarea și dezvoltarea abilităților non–cognitive (atitudini, emoții, comportamente sociale etc) la copii, adolescenți și tineri adulți, abilități dovedite a fi predictori cheie ai succesului academic sau profesional și ai sănății mentale.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută