Urania Cremene e mama unui băiețel simpatic foc și o vorbitoare înnăscută. Reușește să schimbe în mod real arhitectura psihologică a multor părinți, îmbinând știința cu realitatea vieții de zi cu zi. Este unul dintre cei mai apreciați experți în parenting și, în fiecare zi de joi, o putem asculta live la Radio Itsy Bitsy.
Ce înseamnă parenting?
Relația dintre părinte și copil, tot ceea ce părintele gândește, simte, face sau spune, se numește parenting. Așadar, parenting nu este un curent, nu este o anumită formă de a relaționa cu un copil, ci însumează toate cele enumerate mai sus. Parenting = tot ceea ce un părinte face, în relația cu copilul sau copiii săi. De aceea, nu putem să NU facem parenting. Din momentul în care devenim părinți, automat facem parenting. La fel cum, atunci când avem de condus o echipă, nu putem să NU facem leadership. Stilul de parenting este, apoi, cel care face diferența. Că este eficient sau nu, pozitiv, echilibrat, conștient, autoritar, permisiv, absent, abuziv, îndreptat spre alienare parentală sau spre a include și ceilalți membri ai familiei, totul ține mai apoi de conștiența, experiența, convingerile sau valorile părintelui.
Care este părerea ta despre perfecțiune și perfecționism?
Cred că sunt concepte foarte greșit înțelese și aplicate. Pe scurt, cred că orice formă de viață (sau de materie) este perfectă așa cum este. Problema apare atunci când încep comparațiile. Așa cum nu poți spune despre o floare că ar fi mai frumoasă decât o alta (poate, doar prin prisma subiectului care privește floarea – așadar, o preferință subiectivă), la fel nu poți compara două persoane între ele, susținând că una este mai prejos (sau mai presus) de cealaltă. Cine este forul care decide? Are Nichita Stănescu un vers care pentru mine explică întreaga filosofie pe care am încercat s-o creionez mai sus: „Ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă n-ar fi avut un colț ciobit“. Mai exact, un cub cu un colț ciobit va deveni orice altceva, dar nu un cub. Nu va fi un cub imperfect, ci o altă formă (perfectă), pentru care nu avem o definiție decât comparându-l cu cea mai similară formă pe care o cunoastem, și anume un cub. Această nevoie de a compara, de a așeza în rafturi, de a cataloga, eticheta, evalua, în loc să privim cu ochi proaspeți fiecare experiență, ne face să credem că perfecțiunea nu există. Cred că oamenilor le este greu să se iubească pe ei așa cum sunt și tind mereu către ceva ce alții ar iubi mai mult sau ar accepta mai degrabă. Suntem perfecți și în continuă devenire. Ne creăm în fiecare zi, învățăm zilnic, dar nu înspre perfecțiune, ci înspre cea mai înaltă formă prin care putem ajunge la noi înșine, în această existență. Astăzi, acum, în acest moment inevitabil, totul este perfect, pentru că nu ar fi putut fi altfel decât așa.
Perfecționismul este, iarăși, greșit înțeles, din perspectiva mea. A te dărui total acțiunii pe care o întreprinzi în acest moment înseamnă, pe cale de consecință, că ai dat tot ce-ai putut oferi în acel moment, iar rezultatul este perfect, pentru că nu ar fi putut fi mai bun – dacă ai făcut tot ce-a ținut de tine. Cred că disciplina propusă de culturile asiatice (de exemplu, ceremonia ceaiului sau caligrafia sau anumite forme de dans ori artele marțiale) înseamnă exact disciplina de-a te transpune total în ceea ce faci, cu spiritul, mintea și corpul perfect aliniate. În momentul în care asta se întâmplă, rezultatul nu poate fi decât perfect. A căuta perfecțiunea per se, fără a înțelege că asta înseamnă a fi și a da tot ceea ce suntem în cât mai multe momente prezente, înseamnă o presiune inutilă pusă pe rezultate. Calea este importantă, nu rezultatul.
Este perfecționismul o problemă cu care te confrunți?
A fost, da, până să înțeleg ce înseamnă perfecțiune și până să înțeleg că toată „eu“ de acum, dacă sunt total prezentă în ceea ce fac, produce rezultatele perfecte pentru câtă sunt în acest moment. Dacă pentru alții asta înseamnă 80%, trăiesc foarte bine cu asta. Pentru mine, ceea ce îmi doresc este să fiu cât mai aproape de 100% în tot ceea ce fac. Și dacă nu reușesc, nu sufăr, ci doar învăț. Am învățat, de aceea, să privesc greșelile ca pe oportunități de învățare, să am toleranță la diferențele de abordare, la diferențele de opinii și chiar de rezultate. Atunci când suntem fixați în așteptări, în obiective, devenim inflexibili, adică ne-vii. Viața este flexibilă, neașteptată, fără făgașuri betonate; lucrurile sunt așa cum sunt. Durerea apare atunci când ceea ce noi vrem nu se potrivește cu ceea ce ni se întâmplă sau cu ceea ce primim. Acum gândesc așa: realitatea mea este una pe care eu am construit-o și sunt unica responsabilă pentru asta. Sunt prezentă 100% în tot ceea ce fac și, dacă nu iese cum am vrut eu, tot e bine. Oricum, e bine. Indiferent cât ne-am diseca viața, am convingerea că ea e alcătuită deopotrivă din experiențe pozitive și negative. Într-o măsură egală. Sigur, ceea ce am spus mai sus este, încă, un deziderat. Lucrez la asta, nu sunt încă acolo.
Cine sau ce te inspiră în munca ta?
Viața. Toată, așa cum este ea. A lucra cu părinții înseamnă a lucra cu viața. Tot ceea ce facem, în fiecare zi, are impact asupra celorlalți, asupra copiilor noștri. Nu cred să existe, prin urmare, domeniu mai bogat decât ființa umană – la orice vârstă ai întâlni-o. A gândi relația cu un copil înseamnă să gândești VIAȚA, cu totul și din toate unghiurile. De aceea, copiii sunt profesorii cei mai buni pentru mine. În felul în care trăiesc, privesc, respiră, se bucură, plâng, se întristează, în felul în care ne apasă toate butoanele (pentru a ne ajuta să ne vindecăm), în felul în care ne fac mai conștienți, mai responsabili, mai atenți, mai plini de iubire. Și asta nu doar pentru un copil, ci pentru umanitate. A gândi un copil înseamnă să gândești viitorul umanității.
Cum arată o seară de sâmbătă „perfectă“ pentru tine?
În foarte multe feluri poate fi perfectă: cu corpul obosit după o zi de schi, într-o piscină caldă; dându-mă jos din mașină, după ce-am fost la un curs; poate fi cu copiii, alergându-ne prin casă sau vorbind pur și simplu. Poate fi cu iubitul meu de mână, într-o capitală europeană, mergând înspre un festival de jazz sau poate fi cocoțați pe canapele, ronțăind semințe și uitându-ne la un film. Seara acestei sâmbete mă va prinde (perfect) la Londra, unde merg să văd, pentru a patra oară, același curs al lui John Demartini.
Filmul preferat văzut în ultima vreme…
Mi-a plăcut foarte mult o serie de trei filme (lansate în ani diferiți), încheiate cu „Glass“, care a avut premiera în 2019. Celelalte două: „Unbreakable“ și „Split“.
Cartea pe care ar „trebui“ să o citească toată lumea…
Hmm…. dacă aș ieși din sfera lecturilor din zona parentingului, psihologiei, neuroștiințelor sau sănătății (pe care le citesc în mod normal), aș alege Yuval N. Harari – Sapiens.
Ultimul cadou făcut unui prieten…
Bomboane „Bucuria“.
Mâncarea ta preferată este…
Indiană sau chinezească. Să fie spicy și fără carne.
℗PUBLICITATE
Plăcerea ta (ne)vinovată este…
Mănânc semințe. La greu.
Cea mai importantă calitate, pentru cineva din domeniul tău de activitate…
Pot două? Pretty please: Autodisciplina și Prezența. De spirit. Spiritul.
Cel mai mare mit în parenting?
„Oamenii cresc copii dintotdeauna, nu trebuie să ne învețe nimeni cum să creștem copii.“ Mda. Ca și cum, deși gătim dintotdeauna, orice persoană lăsată în bucătărie cu cinci ingredinte, reușește din prima să facă un… chec fabulos.
Care este cel mai periculos lucru pe care l-ai făcut în viața ta?
Mă creditezi cu responsabilitatea de-a fi renunțat la pericol. Să vedem… să conduc cu mare viteză, să schiez la limita controlului, să mă dau cu kite-ul (prea mare), pe vânt (prea puternic), fără să am experiența de-a mă adapta condițiilor. Ba nu. Să fumez 20 de ani. Ăsta a fost cel mai periculos.
Momentul din 2018 în care te-ai simțit cu adevărat vulnerabilă…
De minimum trei ori pe zi, în fiecare zi. 2018 a fost, în ceea ce mă privește, despre vulnerabilitate. Continuă.
Ce-ți place să faci în timpul liber?
Adică ce-mi place să fac. Eu nu împart viața în timp liber și muncă, ci în momente – zile în care susțin seminarii, altele în care citesc sau cercetez, altele în care scriu, altele în care mă joc cu copiii, în care merg la sală, gătesc, merg la cursuri, colind prin lume, înregistrez, creez conținut pentru programe de parenting, mă duc la părinți, filmez, sunt cu echipa, fac coaching, răspund la zeci de mesaje, merg cu bicicleta sau mă întâlnesc cu o prietenă… Sau câteva dintre acestea în aceeași zi. În multe dintre aceste momente, este și soțul meu prezent. Câteodată, obosesc și spun că tot ce vreau să fac este să stau la soare cu o carte în mână. Dar nu e adevărat. După maximum trei zile, vreau din nou acțiune. Ce nu fac cu plăcere mă străduiesc fie să deleg, fie să tai de pe listă, fie să plătesc pe cineva să facă acel lucru pentru mine (iar pentru acea persoană respectiva activitate este o plăcere sau chiar o mare pasiune).
Cel mai prost obicei al tău…
Înghesui prea multe activități în unitatea de timp. Ca să pot apoi să stau. Dar nu prea mai apuc să stau.
Partea cea mai cool a jobului tău este…
Am șansa de a provoca schimbări profunde în relațiile dintre părinți și copii. Întâlnesc foarte mulți oameni, văd multe locuri și învăț continuu. Sunt foarte recunoscătoare pentru aceste lucruri.
Ce apreciezi cel mai mult la România?
Calitatea oamenilor dintr-un anumit segment – pe care am șansa de a-i întâlni. Sunt nu numai foarte frumoși, inteligenți și instruiți, dar și ce umor au…! Însă cum totul, în univers, vine în echilibru…
Când te putem auzi la Radio Itsy Bitsy?
Live, în fiecare joi, de la ora 15.00 la 16.00, cu pauze (când sunt plecată din țară) pe care sper să le răresc cât mai mult posibil. Îmi place mult acest proiect și mă provoacă într-un mod în care nu mă așteptam.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
