Prima linie de apărare a cuiva împotriva unui prădător, a unui atacator sau a altei surse de pericol este, în general, o apărare activă. Te ferești, te eschivezi și te retragi; te răsucești și ridici brațele, pentru a te proteja împotriva unei lovituri mortale. Și, cea mai populară abordare, fugi de potențialii prădători sau te lupți cu ei atunci când percepi că ești mai puternic sau dacă ai fost prins în capcană.
Pe lângă cunoscutele reacții de luptă și de fugă, există o a treia reacție, mai puțin știută, la amenințare: încremenirea. În bestsellerul publicat cu titlul Într-o voce nerostită, dr. Peter Levine punctează că etologii numesc această stare „implicită“ de paralizie „imobilitate tonică“ (TI). Este unul dintre cele trei răspunsuri instinctuale primare de care dispun reptilele și mamiferele atunci când se confruntă cu amenințarea unui prădător. Reacția apare atunci când răspunsurile active nu sunt susceptibile de a fi eficiente pentru a scăpa sau pentru a îndepărta sursa de amenințare (cum ar fi prin luptă).
Familiaritatea celorlalte două, lupta sau fuga, se datorează în mare parte influenței generale și extinse a eminentei lucrări a lui Walter B. Cannon, realizată în anii 1920, asupra sistemului nervos simpatic-adrenal. Mult mai puțin apreciate, însă, sunt implicațiile profunde ale răspunsului uman de imobilizare în formarea și tratarea traumelor.
Ținând cont de cei peste 75 de ani de cercetări etologice și fiziologice de la descoperirea lui Cannon, lupta sau fuga ar putea fi actualizată astfel:
- Oprirea (vigilență sporită, scanare),
- Fuga (încearcă mai întâi să scape),
- Lupta (dacă animalul sau omul este împiedicat să scape),
- Înghețarea (rigiditate – înțepenirea de frică) și
- Căderea (prăbușirea în neputință).
În două propoziții: Trauma apare atunci când suntem intens speriați și suntem fie reținuți fizic, fie percepem că suntem prinși în capcană. Înghețăm în paralizie și/sau ne prăbușim în neputință copleșitoare.
℗PUBLICITATE
Cum recunoaștem înghețarea bio-psihologică?
În cazul înghețării, mușchii devin rigizi împotriva unei lovituri mortale și vă simțiți „înțepeniți de frică“. Pe de altă parte, atunci când trăiești moartea ca fiind fără echivoc iminentă (ca atunci când colții dezveliți sunt gata să te anihileze), mușchii se prăbușesc ca și cum și-ar fi pierdut toată energia. În această reacție „implicită“ (atunci când a devenit cronică, așa cum se întâmplă în cazul unei traume), simțiți că vă aflați într-o stare de resemnare neputincioasă și că vă lipsește energia necesară pentru a vă alimenta viața și a merge mai departe. Această prăbușire, înfrângerea și pierderea voinței de a trăi se află în centrul traumei profunde.
A fi „speriat de moarte“ sau „înțepenit de frică“ – sau, alternativ, a te prăbuși și a deveni amorțit – descrie cu exactitate experiența fizică, viscerală, corporală a fricii și a traumei intense.
Deoarece corpul pune în practică toate aceste opțiuni de supraviețuire, terapeuții trebuie să abordeze narațiunea corpului, pentru a înțelege aceste reacții și pentru a le mobiliza în transformarea traumei.
Poate fi de ajutor pentru terapeuți (și pentru clienții lor) să știe că imobilitatea pare să servească cel puțin patru funcții importante de supraviețuire la mamifere.
- În primul rând, este o strategie de supraviețuire în ultimă instanță, cunoscută în mod colocvial sub numele de „a face pe mortul“. Totuși, mai degrabă decât un pretext, este o tactică biologică înnăscută foarte serioasă. În cazul unui animal lent și mic, precum oposumul, este puțin probabil ca fuga sau lupta să aibă succes. Rezistând pasiv, în marea tradiție a lui Gandhi, inerția animalului tinde să inhibe agresivitatea prădătorului și să reducă nevoia acestuia de a ucide și de a mânca. În plus, un animal nemișcat este frecvent abandonat (mai ales când emite și un miros putred, ca de carne în descompunere) și nu este mâncat de prădători precum coiotul – cu excepția cazului în care, bineînțeles, acest animal este foarte înfometat. Cu o astfel de „simulare a morții“, oposumul poate scăpa și trăi încă o zi. În mod similar, ghepardul își poate târî prada nemișcată într-un loc sigur, departe de potențialii concurenți și se poate întoarce la bârlogul său pentru a-și aduce puii (pentru a împărți cu ei prada). Cât lipsește ghepardul, gazela se poate trezi din paralizie și poate fugi.
- În al doilea rând, imobilitatea oferă un anumit grad de invizibilitate: un corp inert este mult mai puțin probabil să fie văzut de un prădător.
- În al treilea rând, imobilitatea poate favoriza supraviețuirea grupului: atunci când este vânat de o haită de prădători, prăbușirea unui individ poate distrage atenția haitei suficient de mult timp, pentru ca restul turmei să scape.
- Nu în ultimul rând, o a patra funcție biologică a imobilității este aceea că declanșează o stare de amorțeală profund alterată. În această stare, durerea extremă și teroarea sunt atenuate: astfel, dacă animalul supraviețuiește unui atac, va fi, chiar dacă este rănit, mai puțin împovărat de dureri debilitante și, prin urmare, posibil să poată scăpa dacă se ivește ocazia. Acest efect analgezic „milostiv“ este mediat de inundarea de endorfine, propriul sistem de ameliorare a durerii cu morfină profundă a organismului. Pentru gazelă, acest lucru înseamnă că nu va trebui să sufere întreaga agonie de a fi sfâșiată de dinții și ghearele ascuțite ale ghepardului. Același lucru este, cel mai probabil, valabil și pentru victima unui viol sau a unui accident. În această stare de analgezie, victima poate asista la eveniment ca și cum ar fi în afara corpului său, ca și cum s-ar întâmpla altcuiva (așa cum am observat și eu în cazul accidentului meu). O astfel de distanțare, numită disociere, ajută la a face insuportabilul suportabil.
Articol extras din cartea Într-o voce nerostită.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
