Sunt mama imperfectă a doi copii. De multe ori, m-am întrebat, în tumultul zilelor din viața mea de familie (mai ales în primii ani de bebelușeală), ce primează: relația cu copiii mei sau relația de cuplu? Nu mi-a fost imediat la îndemână răspunsul la această întrebare însă, în mod firesc, mi-am dat seama că, dacă eu nu sunt bine în relația de cuplu, nu sunt bine nici în relația cu copiii mei. Cele două planuri sunt atât de bine interconectate încât este aproape imposibil să nu te lovească, la un moment dat, această „revelație“.
În timp, am înțeles că, înainte de a fi mama copiilor mei, sunt femeie, partea feminină a relației de cuplu. Cu toții ne dorim ca copiii noștri să fie bine, fericiți și sănătoși. Mulți dintre noi apelăm de regulă la toate strategiile posibile pentru a ne asigura că acest lucru se întâmplă, însă puțini dintre noi ne dăm seama din vreme că dacă noi, părinții, suntem bine și copiii noștri sunt bine.
Mai mult, ultimele mele căutări în literatura lui Bert Hellinger mi-au confirmat descoperirile interioare și m-au adus mai aproape de esența adevărului unei fericiri care are mai multe șanse să dureze în orice tip de familie, atâta timp cât sunt respectate legile sistemice ale iubirii, printre care și legea priorității.
Relația de cuplu, fundamentul parentalității
Într-una dintre cărțile sale, Bert Hellinger ne spune care este relația fundamentală într-o familie. Relația de cuplu poate fi privită ca fiind izvorul de forță pentru o bună parentalitate. Cu alte cuvinte, relația de cuplu reprezintă temelia sau structura de rezistență a familiei.
Pentru ca stabilitatea și sentimentul de securitate să definească anii de copilărie ai copiilor noștri, avem nevoie de o relație bună de cuplu. Acest lucru înseamnă iubire și respect reciproc între părinți. Câtă vreme cei doi se iubesc, se onorează și se respectă reciproc și pe ei înșiși în copiii lor, copiii se simt cel mai bine.
În fiecare copil se află mama și tata. Când dragostea acestora pentru copiii lor are efecte bune, aceasta curge liberă prin partenerul/partenera de cuplu într-o direcție bună. Tatăl o recunoaște și o iubește pe partenera lui în copii, iar mama face același lucru, îl recunoaște și îl iubește pe partenerul ei în copii. Același principiu se poate aplica familiilor monoparentale și celor homosexuale.
Așa de frumos concluzionează Bert Hellinger: „Atunci relația părinților cu copiii lor este o continuare și o împlinire a relației lor unii cu alții; copiii sunt încununarea și desăvârșirea iubirii lor unul față de celălalt. Copiii se simt liberi când părinții lor se iubesc“.
Este oare egoism să punem relația de cuplu înaintea parentalității?
Ai putea crede, ca și mine altădată, că a pune relația de cuplu înaintea parentalității este o dovadă de egoism. Pe drum, eu am descoperit că, atunci când părinții își iubesc copiii prin ochii celuilalt, dragostea lor pentru copii îi apropie, iar copiii se simt liberi și în siguranță.
℗PUBLICITATE
În mod legitim, prioritatea sistemică curge din succesiunea celor două tipuri de relații. Două persoane se unesc și formează o relație de cuplu și abia mai apoi devin părinți. Prin urmare, este natural să observăm că relația de cuplu este prioritară. Uniunea lor se manifestă în fructul iubirii lor – copiii – care sunt până la urmă o expresie a masculinității și a feminității lor.
Egoism? Dimpotrivă! Disfuncționalitatea familială poate apărea atunci când părinții dintr-o familie permit ca dragostea pentru copiii lor să devină mai importantă decât dragostea lor unul față de celălalt ca și cuplu. Atunci, ordinea iubirii poate fi perturbată și familia poate fi în pericol să devină disfuncțională. Soluția ar fi ca relația de cuplu să aibă prioritate față de relația cu copiii lor. Când se întâmplă acest lucru într-o constelație familială, îl puteți vedea imediat. Copiii își percep părinții ca pe un cuplu, se relaxează și toată lumea se simte mai bine.
Profunzimi ascunse ale legăturii de cuplu
Te invit să aprofundăm perspective legate de binele relației de cuplu care înseamnă implicit binele copiilor noștri. Legătura tradițională dintre un bărbat și o femeie presupune ca bărbatul să dorească femeia pentru feminitatea ei și ca femeia să-l dorească pe bărbat pentru masculinitatea lui.
O altă nuanță a intersectării între relația de cuplu și relația părinți-copii vine din căutarea inconștientă a părinților de sex opus în partenerii de cuplu.
Se întâmplă, uneori, ca un bărbat care caută o mamă să găsească pe cineva care caută un fiu sau ca o femeie care caută un tată să găsească pe cineva care speră să aibă o fiică. Astfel de cupluri pot fi foarte fericite pentru o vreme, dar atunci când vor avea copii, ei și copiii lor pot întâmpina dificultăți în timp ce-și ajustează parteneriatul.
Parentalitatea aplicată partenerului de cuplu poate fi zadarnică, pentru că celălalt a fost deja crescut și educat. A relua procesul dăunează iubirii de cuplu și retragerea din relație poate deveni iminentă pe fondul luptei pentru autoritate.
Astfel că dragostea între parteneri necesită renunțarea la prima noastră iubire și cea mai intimă, iubirea noastră de copil pentru părinții noștri. Numai când atașamentul fie iubitor, fie plin de resentimente față de mamă este rezolvat, atunci persoana poate să se dăruiască pe deplin partenerei sale sau partenerului său. A reuși împreună cere sacrificiul și transformarea legăturii noastre mai timpurii cu părinții noștri: băiatul față de mama lui și fata față de tatăl ei.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
