I-am auzit prima oară numele, rostit cu admirație, pe coridoarele Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Eram în anul de grație 1994, când Mihaela Miroiu tocmai începuse să susțină cursurile de filosofie feministă la Universitatea București, deschizând drumuri, ochi și minți pentru o întreagă generație care ieșea din comunism.
28 de ani, 15 cărți de autoare și coautoare, 9 cărți editate, lobby pentru câteva legi, și sute de masteranzi și zeci de doctoranzi mai târziu, am avut plăcerea să o aud în direct. Discuția noastră a avut loc, poate nu întâmplător, pe 8 martie, ziua în care, în România, femeile sunt răsfățate cu ciocolată, flori, stripperi și o zi liberă de la birou. Mihaela Miroiu nu marchează festivist Ziua Internațională a Drepturilor Femeii, dar așteaptă cu nerăbdare ziua în care n-o să mai fie nevoie să fie feministă, pentru că misoginismul, sexismul și patriarhatul vor fi pură amintire.
Sunt 30 de ani de când luptați pentru drepturile femeilor și promovați valorile feminismului. Care sunt realizările pe care le considerați importante în acest domeniu, de-a lungul celor 30 de ani în care ați fost activ implicată?
Din punct de vedere intelectual, cultural, cărțile pe care le-am scris sunt foarte importante: cărțile de filosofie feministă – Gândul umbrei sau Convenio – despre natură, femei și morală, cărțile de teorie politică feministă, cum ar fi Drumul către autonomie, cărțile de cercetare empirică legată de felul în care femeile își concep cetățenia, de exemplu Nașterea cetățeniei democratice, pe care am lucrat-o împreună cu Maria Bucur, acum mulți ani, cărți pe care le-am editat, și care înseamnă ceva pentru cultura feministă, în special în zona feminismului politic – cum ar fi, de exemplu, Lexiconul feminist, care e important pentru conceptele de bază și pentru personajele cheie în ceea ce se cheamă mișcarea culturală și politică feministă, și Patriarhat și emancipare în gândirea politică românească, dar și cărți dintr-un alt registru decât cel de specialitate și anume cărți care se adresează unui public mult mai larg – cum ar fi cărțile de publicistică, de exemplu Neprețuitele femei (citiți-o ca atare, în cheie dublă) și Cu mintea mea de femeie – o carte autobiografică, respectiv o carte în care eu încerc să reconstitui drumul meu particular, în sensul conștiinței de sine ca fetiță-femeie feministă, și activitatea publicistică, în special în revista 22, cândva aveam editorial în România Liberă, dar și în Observatorul Cultural. Asta, în planul culturii feministe.
În planul educației feministe, au fost: inițierea primelor cursuri de genul acesta, începând cu 1994 – cursuri de Filosofie feministă la Universitatea București, apoi, din 1996, Cursul de Teorii Politice Feministe la SNSPA și începând cu 1998, primul masterat solid, de Gen și Politică, acum se numește Gen, politici și minorități, care, iată, a produs mulți absolvenți specializați. Și, sigur, o bună parte dintre doctoranzii mei, care au mers în zona teoriilor politice feministe, începând cu anul 2000. Sunt mulți ani în spate, multă lume care a intrat în acest sistem de referință.
În zona politicii, am avut o foarte bună colaborare un timp cu oameni foarte receptivi – Mona Muscă, Valeriu Stoica și Emil Boc – când erau toți parlamentari cu roluri importante și care ne-au ajutat foarte mult cu Legea concediului parental, cu Legea egalității de șanse, cu Legea pentru combaterea discriminării, cu legile împotriva violenței domestice, deci a existat o colaborare cu politicieni înțelepți, umaniști și cu mult bun-simț, fără să fie nevoie să ieșim în stradă. După care, cum acești politicieni s-au împuținat, a trebuit să ieșim în stradă. Partea asta cu ieșitul în stradă la proteste nu mi se datorează mie, ci se datorează, în principal, foștilor mei masteranzi – ei au mers în construcția nu numai a culturii și educației feministe, ci și a culturii civice și acțiunii civice de tip feminist. Și eu, evident, m-am alăturat.
Avem Legea pentru prevenirea și combaterea discriminării, Legea pentru prevenirea și combaterea violenței domestice, Legea pentru egalitate de șanse ̶ pe hârtie, cel puțin, stăm relativ bine. Și totuși, trăim în țara în care femeile încă sunt bătute și omorâte „din prea multă dragoste“, în care nu au acces în funcții de decizie în care să poată să facă schimbări, nu sunt reprezentate suficient în politică și inclusiv la nivelul salarizării, lucrurile nu stau cum ar trebui. Avem toate aceste instrumente, pe care le-am obținut în mulți ani prin munca unor oameni, printre care și dumneavoastră – ce împiedică lucrurile astea să funcționeze și să producă schimbări reale în România?
În primul rând, să luăm mai puțin ce? și mai degrabă cine? – șefii partidelor politice împiedică asta.
De ce? Ce se întâmplă?
Pentru ca să reușești să pui în aplicare aceste legi care există, dintre care una nu s-a aplicat absolut niciodată, nici măcar un singur articol, adică Legea egalității de șanse, pentru asta, ar fi trebuit să înceapă cu exemplul aplicării lor în politică. Ideal ar fi fost să se construiască o democrație paritară, respectiv, în momentul în care se prezintă cu listele electorale, la Biroul Electoral Central, pe ele să se succeadă, așa cum există și în populația României, o femeie, un bărbat, o femeie, un bărbat. În locul unei asemenea alegeri și în locul selectării unor femei care chiar au interes pentru problemele cetății, partidele politice au preferat să le pună să muncească (pentru că dacă o treabă trebuie făcută, atunci femeile sunt foarte necesare, că-și duc la capăt treburile), dar în momentul în care a fost vorba despre împărțirea puterii, fie le-au lăsat pe dinafară complet sau le-au lăsat în teritoriu, să țină locul cald, fie au selectat, de fațadă, femei foarte supuse, care știau că sunt la mâna șefului, sau rude apropriate sau fiice, o distribuire nepotistă a reprezentării femeilor în România (nu că reprezentarea bărbaților ar fi neapărat mai puțin nepotistă sau mai puțin coruptă). Prin urmare, problema începe de aici. Pentru că în momentul în care nu ai decât o reprezentare de 17% – maximul la care s-a putut ajunge în Parlament – nu ai cum să ai o masă critică de femei care privesc femeiește politica, care au alte priorități. Noi știm din multe cercetări că dacă bugetul ar fi pe mâna femeilor, ierarhia distribuirii lui ar fi cu totul alta, o piramidă inversă față de realitatea care există. Și asta nu pentru că ele au deliberat o conștiință feministă, ci pentru că lor li se pare că prioritare sunt alte lucruri. Și, în același timp, ar înțelege greu de ce orice fel de jandarm este incomparabil mai bine plătit decât orice învățătoare. Că e ciudat să spui că munca femeilor – de exemplu, în zona educației – este mult mai puțin importantă și să o pui într-o grilă de salarizare foarte proastă. Mă uitam, de pildă zilele acestea, când se făceau listele la primăriile locale, în primele zile, cel puțin, cu ce le trebuie femeilor refugiate: de pe toate listele lipseau absorbantele! Noi, vrei, nu vrei, vedem alte lucruri ca fiind mai importante.
Țările nordice sunt un model inclusiv din punctul acesta de vedere, al reprezentării femeilor la nivel de conducere. Ce face diferența? De ce în unele locuri se poate?
Când am întrebat la fața locului (am fost visiting profesor la Göteborg și am stat mai mult de vorbă acolo și privat, și academic, și cu bărbații, și cu femeile, că acolo, bărbații sunt feminiști), cea mai simplă explicație mi-a dat-o la un moment dat o femeie: în toată istoria noastră, femeile au avut cheile de la cămări. Deci controlul asupra resurselor, prin tradiție, a revenit femeilor. Fapt pentru care țările scandinave au venit primele în sensul acceptării drepturilor politice ale femeilor, li s-a părut firesc. Acesta este un aspect. Altul este că, de exemplu, religia protestantă, nefiind o religie tradiționalistă, în măsura în care este ortodoxia sau catolicismul (nu mai vorbesc de islamism), ea a mers pe seculum, pe varianta hai să mergem odată cu lumea. A permis o alfabetizare foarte rapidă și a permis fetelor să învețe carte. În istoria cunoscută de mine, străbunica mea n-avea dreptul să învețe carte, prima care a făcut carte a fost bunica. Or, la ei, exista obligația de a citi și interpreta Biblia, iar ca această obligație să fie îndeplinită, trebuia să știi carte. Lucrul acesta a ajutat enorm. Noi am intrat în secolul XX în Regatul Român cu 82% analfabeți, în total, iar femeile erau analfabete 92%! Pe scurt, e o altă tradiție culturală, o altă sorginte religioasă, ei au ajuns acum să accepte inclusiv în ierarhia bisericii protestante femei la orice nivel. E adevărat că au și o concepție diferită despre ce înseamnă preoție. La ei, preoția e pastoralitate și se referă mai degrabă la rolul de îndrumător al comunității, preoții lor nu sunt considerați cu un har special. La noi, sub egida harului, cade ideea că harul se revarsă doar spre bărbați.
Observ un fenomen pe care sigur l-ați observat și dumneavoastră, probabil mai bine decât mine: în România, multe dintre femei sunt foarte misogine.
Nu suntem numai noi, în România. Alții, însă, își camuflează mai bine misoginismul. Și eu am fost misogină! Am fost misogină complet, până când am născut un copil, când mi-am dat seama ce lucru extraordinar să fii femeie, ce putere fantastică ai: să dai viață. Și am fost, din punct de vedere cultural, misogină, până când am citit primele cărți de filosofie feministă; atunci mi-a trecut. Sunt multe lucruri care explică această atitudine a noastră. În primul rând, oriunde ne ducem, probabilitatea să găsim statui cu femei, muzee cu nume de femei, străzi cu nume de femei, marea literatură clasică, cu nume de femei – aproape nu există. Te gândești: toată istoria, femeile nu au făcut nimic – nu au meritat un nume de stradă, n-au meritat și ele o statuie, sau dacă zici că au meritat, cum e regina Elisabeta (Carmen Sylva) îi faci la Peleș o macrostatuie: poeta Carmen Sylva brodând, deci o arunci din nou în ce crezi că este clasic și tipic pentru o femeie. Pe Regina Maria o omagiezi ca mama răniților, ceea ce este foarte adevărat, dar prea puțin ca diplomată și ctitoră a Marii Uniri… Deci, eu, când eram adolescentă și aș fi vrut să sparg nori, nu găseam modele femeiești. M-am apucat apoi de Filosofie: nu exista autor femeie în bibliotecile specializate! Când mi se spunea că am o minte de bărbat, vai, cât de flatată mă simțeam, nu?
Deci, ca femeie, faci parte dintr-un sex care învață autodisprețul în mod cotidian. Ai o imagine pasivă, care pentru multe dintre noi este revoltătoare, dar dacă revolta asta nu are nume, concepție, o teorie în spate, o cultură în spate, ea se consumă în faptul că, pur și simplu, te enervează condiția ta și socotești că e una individuală și că aproape numai ție ți se întâmplă să te exaspereze.
A doua sursă – care e cel mai greu de scos, după părerea mea – este faptul că femeile au un monopol enorm al puterii în viața fiecăruia dintre noi, de la faptul de a decide cine se naște și cine nu, până la faptul că te ia o femeie din stadiul de embrion și te duce până mergi pe propriile picioare, că atunci când suntem mici, am pieri fără mame, bunici, doice, educatoare, învățătoare. Inclusiv la gimnaziu, autoritatea femeiască este copleșitoare, iar revolta împotriva autorității este explicabilă. Lucrez acum la teoria asta – e in nuce.
Dar o să ne revoltăm și dacă ne naștem în 2022 și în 2030 și așa mai departe. Asta se poate rezolva?
Da, dacă autoritatea este și masculină și feminină.
Deci, să fie și tatăl la „cu frecvență“.
Exact! Tatăl, cu frecvență, bunicul, cu frecvență, făcând aceleași operațiuni, mai puțin alăptarea, recrutat bărbați care să facă munci de tipul bonă, educatoare, ca aceste profesii să devină foarte tentante și cu prestigiu, ca să internalizezi autoritatea, de la bun început, ca fiind de ambele sexe. Eu nu cred că fără acest echilibru putem ieși din cercul acesta vicios. Pentru că rămâne continuu ideea că mama (învățătoarea, bunica, dădaca etc) îți reprimă dorințele.
Sunt din ce în ce mai multe cazuri în care femeile muncesc, soții nu, iar ei devin un soi de copil în plus în familie. Ați avea vreo explicație pentru acest fenomen? De ce se întâmplă asta?
Ce se întâmplă este o posibilă catastrofă care încă nu se vede și care ar putea să ducă la situația de care se sperie cei mai mulți bărbați: la matriarhat, la ginocrație.
Dar femeile nu-și doresc asta! Ele nu vor „să poarte pantalonii în familie“…
Nu, cele mai multe își doresc ca bărbatul de lângă ele să fie un om are aduce deopotrivă venituri, care crește copilul alături de ele, care, dacă tot are corp, se îngrijește și își spală lucrurile, măcar pe ale lui, hrănirea este și problema lui – asta își dorește o femeie: un partener. Parteneri egali acasă și competitori egali în sfera publică. Problema e că dacă femeile au învățat roluri tradițional de bărbați și la ora actuală intră în orice profesie și o fac bine – femeia a trebuit să fie un fel de Shiva: cu o mână ține cratița, cu alta copilul, cu alta computerul – dacă ele au învățat lucrurile acestea și trăiesc și într-o lume digitală în care capacitățile de comunicare contează foarte mult, avansul lor e mare. În plus, e o tendință care se vede în toată lumea. La ora actuală, învățământul superior este feminizat, la nivel de absolvenți, se ajunge spre 60% femei. Rata de intrare a băieților în învățământul superior scade dramatic, meserii nu prea mai fac și cele tradiționale nu se prea mai poartă, nu sunt atât de adaptați la școală în perioada preuniversitară, pentru ca pe urmă să facă față la diverse competiții pentru învățământul universitar și modelul tradițional este că bărbatul are două mâini stângi și că este îngrijit și servit. Iar asta îi scoate pe bărbați niște incompetenți funcțional pe foarte multe planuri. Și dacă incompetența tradițională era în sfera casnică, acum incompetența începe să fie și profesională. Și dacă, de exemplu, aveai cândva o masă de femei casnice care prestau muncile gospodărești, îngrijirea copiilor și a casei, iar bărbatul era câștigătorul pâinii (o tradiție pe care în România nu am avut-o), la ora actuală, bărbații nu sunt pregătiți să preia sarcini de creștere a copilului, în primul rând, psihologic nu sunt pregătiți. Noi ne-am pregătit să fim și bărbați. Bărbații nu sunt pregătiți să fie și femei. Și mai este un fenomen – în Italia, de exemplu, sunt foarte îngrijorați: au constatat că 60% dintre bărbații dintre 25 și 35 de ani stau cu mamele (și la noi procentul e mare) și că acest procent este de 3 ori și jumătate mai mare decât în cazul fetelor. Pentru că fetele când își termină școala și ajung să aibă o profesie, reușesc să fie autonome și își creează o viață proprie și independentă. Or, psihologia deficitară, nefericită, că ei trebuie îngrijiți, îi face pe băieții aceștia, în lipsa unei educații pentru viața privată, și acasă și la școală, să devină neajutorați. Și la ora actuală, cum nu mai există nici presiunea aceasta enormă: mărită-te, că altminteri rămâi fată bâtrână!, este foarte posibil ca această categorie de bărbați să fie văzuți ca inutili. De ce i-ai mai lua?
℗PUBLICITATE
Pe de altă parte, și bărbații le reproșează femeilor că s-au masculinizat și că și-au pierdut feminitatea. Cum să fim niște femei moderne, corespunzătoare societății și valorilor în care astăzi trăim, fără să ne pierdem feminitatea și fără să îi emasculăm pe bărbați?
Pe mine, asta m-a frământat încă de la prima „epifanie“ feministă. Eu nu cred că noi am înțeles că egalitatea și asemănarea sunt două lucruri diferite! În ce mă privește, nu cred că există un singur rând scris de mine vreodată care să facă elogiul macho-ismului feminin: cât de virile trebuie să demonstrăm noi că suntem, cât de puternice, cât de Xena. Eu aș vrea ca societatea să fie și ginomorfică (adică să aibă și chip femeiesc), nu numai andromorfică, nu bărbatul să fie măsura tuturor lucrurilor și modelul reușitei speciei noastre, hai să-l urmăm! Aș vrea ca modelul reușitei speciei noastre să aibă și chip ginomorfic, să fie și după chip femeiesc. Și, în funcție de înclinațiile noastre absolut individuale, să ne luăm din meniul acesta complet și din una, și din alta, în funcție de personalitatea, de temperamentul nostru. De ce taxăm așa de dur bărbații care sunt mai sensibili, mai timizi? – le zicem fătălăi! De ce râdem de ei dacă sunt plângăcioși, de ce ni se pare că dacă se joacă cu crăticioare sau stetoscop e o problemă condamnabilă, că n-or să ajungă chiar așa bărbați? Pe scurt, nu creăm genul ăsta de modele din care fiecare dintre noi, în funcție de înclinațiile personale, să-și ia, să se formeze, ținând cont că umanitatea are și chip bărbătesc și chip femeiesc, și experiențe de un fel și de alt fel și o gândire feminină și o gândire masculină. Cultura andromorfică s-a format în mii de ani. Cultura ginomorfică a început să fie semnificativă, în spațiul public, de 100 de ani, și, de fapt, mai puțin de-atât, fiindcă despre reușite în sensul de-a te exprima și de a crea într-un chip femeiesc (altfel decât prin excepție) poți să vorbești abia după anii ’70 ai secolului XX.
Numai că asta nu înțeleg nici bărbații: că dacă nu ai acum o perspectivă feministă, s-ar putea ca în virtutea faptului că ești tras de „naturalul” istoric, să ai de-a face mai apoi cu o societate foarte misandră, cu femei puternice, care știu să facă multe, care se descurcă bine și care se uită la bărbați cum se uită bărbații misogini la femei. Ca să nu ajungi acolo, ar trebui să înveți ceva din experiența trecutului.
Global Gender Gap Report de anul trecut, elaborat de Forumul Economic Mondial, estimează că am dat înapoi 36 de ani din cauza pandemiei. Ce înseamnă exact asta?
Am dat înapoi și asta este foarte explicabil. Foarte multe femei din lumea asta au avut joburi de îngrijire, într-un fel sau altul, ca menajere sau ca persoane care se ocupă de creșterea copiilor sau îngrijirea bătrânilor. Multe dintre aceste slujbe erau la negru. Femeile nu au putut nici măcar să primească compensațiile pe care le-au primit salariații din Horeca, pentru că li s-a închis business-ul. Și atunci ele au rămas absolut descoperite ca venituri în perioada pandemiei. Nu mai vorbim de cele care trăiau dintr-un anumit tip de agricultură, în care aduceau niște produse la piață. Practic, tipul de economie practicat de femei, în mare măsură, fără plasă de siguranță, a căzut foarte tare. În perioade de criză, în general, există o anumită tendință să accepți mai mult autoritatea masculină, chiar și în sensul de a-i alege primari, consilieri locali etc, pentru că există acest sentiment ciudat că bărbații te apără. În ochii tăi au apărut pe post de protectori în toată perioada asta un șir întreg de bărbați care ne apărau, decideau ce trebuie să facem noi în timpul pandemiei și, deși spitalele sunt pline de doctori și de asistente medicale, care ne-au apărat de formele grave ale pandemiei, nu ele au căpătat vizibilitate publică, ci acei bărbați care hotărau cum trebuie să se facă lucrurile, chiar dacă protecția reală și îngrijirea erau făcute copleșitor de către femei.
De-abia ne liniștiserăm cu pandemia și acum lângă noi e război. Deja 1 milion și jumătate de femei au plecat de acasă cu copiii după ele. Cum se vede războiul din perspectiva feministă?
23% din forțele armate ale Ucrainei sunt alcătuite din femei – cel mai mare procent din lume, se pare! Pe câmpul de bătaie, dintre combatanții calificați, 23% sunt femei – un sfert! Aici apare și o anumită nedreptate de gen. Poate că erau anumite familii sau situații în care era mai bine să plece tații cu copiii. Pentru că, de exemplu, era mult mai multă nevoie de femei, în spitale. Sunt bărbați care fac crize totale de anxietate când este vorba despre război, dar poate sunt buni la îngrijit bătrânii și copiii. Bine, eu plec de la un lucru: nu cred că femeile care poartă viață, dau viață și care te transformă, cum am zis, de la un micro-embrion până când te ții pe picioarele tale și fac o investiție enormă de suflet, bani, timp, pregătesc carne de tun. Și mai cred că dacă ele ar sta în locurile în care se iau decizii în situații de conflict, probabilitatea ca ele să decidă că un conflict trebuie finalizat cu război este foarte mică. Eu nu cred că o dominantă feminizată în situații de conflict ar conduce la rezoluția facem război, iar pe de altă parte, nu cred nici că bărbații trebuie pedepsiți să stea în bombardamente, pentru că aparțin unui sex pentru care războiul este tradițional al lor.
Cum le vedeți pe femei reflectate în presa internațională și la noi? (Apropo și de întrebările care li se pun refugiaților, lipsite, de multe ori, de empatie și deontologie).
Uneori, realmente îmi e rușine: să bagi cuțitul în rana unei mame lovită de necaz, care și-a luat lumea în cap, cu un rucsac și un copil sau doi… Nu-ți dai seama cum se simte femeia aceea când o întrebi Mai știți ceva de soțul dumneavoastră? Nu-i așa că vă e frică că a murit? Rămâi siderat de prostia și lipsa de profesionalism și de sminteală. Ești amoral…
Cum e reflectat? Sunt mai multe probleme la mijloc. În primul rând, da, toate femeile acelea sunt reflectate doar ca mame, eventual, și ca soții. Pe undeva, este de înțeles. Ca să creezi o emulație colectivă și să faci ca oameni, poate mai autocentrați, mai nepăsători, să ajungă să-și golească cămara de murături și de zacuscă, să le dea la refugiați sau să-și ia lenjeria nouă de pat, pe care o țineau pentru un eveniment și să o ducă la refugiați, sigur că trebuie să apeși puțin pe pedala emoțională, pentru că în situații atât de deznădăjduite, nu contează prea mult raționamentul, ci simțul moral și simțul moral pleacă de la așa-numita moleculă morală, de la empatie, de la faptul că-ți spui Doamne, ce noroc am că nu sunt în locul acestei femei! E firesc. Ce identitate profesională aveau victimele acestea, probabil că vom afla după. Acum, când arde casa, se pedalează pe un stereotip, pentru că rețeta „să schimbăm stereotipul” funcționează în vremuri de emancipare, acum suntem pe modulul de supraviețuire.
În spatele unui bărbat de succes se află o femeie puternică – se spune. Cine stă în spatele lui Putin? Totuși, are și el niște femei în viață: niște fiice, o fostă soție, o iubită.
Am înțeles că una din fiicele lui din prima căsătorie a fost „exmatriculată” drastic, fiindcă a cârtit împotriva războiului. Și mie îmi scapă chestiunea asta. Eu nu cred că el are femei în jur, la modul propriu. Iar dacă le are în jur, atunci sunt chiar în jur, adică ele contează în concepția lui despre lume și viață cât contează zugrăveala sau tablourile de pe pereți. Nu îl influențează. El nu este un bărbat influențat de femei. Este un macho bătrân, cu testosteronul secat și, cum știm că socialul influențează hormonalul, își extrage ideea de masculinitate și testosteron în forma extremă a războiului. Se pare că inclusiv tendința bărbaților, să aibă funcții de conducere după 50 și de ani, este pentru că asta le dă un anumit sentiment de virilitate, de putere pe care din punct de vedere biologic nu le mai au. Lucrul foarte clar este că omul care conduce Federația Rusă este sociopat. Când sociopatia atinge dimensiuni cruciale, adică sentimentul empatiei pentru oricine, în afară de propria ta dorință de putere este zero, atunci poți să trimiți bombe la maternități, pentru că umanitatea din tine este vidă. Este vorba despre forme absolut sinistre ale bolilor psihice. Oricine are dreptul la delir, important este să nu-l instituționalizeze! Dar când tu îl instituționalizezi și o faci în calitate de putere nucleară, situația este îngrozitoare.
Cum vedeți că se vor întâmpla lucrurile pentru femei în perioada următoare, în contextul crizelor consecutive – Corona, războiul – în regiunea noastră și în țara noastră?
Presupunând că războiul se va termina curând – deși fiecare zi e un coșmar! – și se termină prin capitularea tacită a Rusiei, căci niciodată nu va capitula explicit, urmează o perioadă teribilă, în care vom avea probabil tot mai mulți refugiați ruși. La ei criza economică este groaznică și va fi pe fondul acesta și o criză umanitară groaznică. Hai să ne gândim că omul ăsta deja a dispus arestarea a 37 de mii de oameni până ieri, deci acolo este alt mare dezastru. În ce hal de haos social va putea să ajungă țara aceea, care are 140 de milioane de oameni aflați deja într-o situație economică foarte proastă și înainte de război, mi-e greu să-mi închipui. Deci ei vor deveni următoarea mare problemă, care fiind în proximitate, cere un anumit tip de gestionare. Pe fondul haosului și al instabilității care vor fi prevalente în Rusia, nu va fi bine pentru femei… Când lucrurile astea toate se vor potoli, poate va exista o lecție în care vor privi puțin la ce a făcut președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la ce a făcut o serie întreagă de femei din Uniunea Europeană din poziții de decizie, pentru ca să fie o zonă mai pacifică și să-i ajute pe cei loviți de năpastă, la ce a făcut vicepreședinta SUA, Kamala Harris, și o să li se pară puțin mai natural să dea lumea pe mâna femeilor mai mult decât până acum. Asta, de exemplu, s-a întâmplat în țările cu războaie foarte serioase, prin Africa sau America Latină, unde după conflicte lungi și oribile, au preferat să fie conduși mai ales de femei.
Revenind la „luna femeilor“, cum ați serbat de 8 martie?
Eu o serbez pe „rit vechi“, adică Ziua Internațională a Drepturilor Femeii, care prima oară s-a sărbătorit acum 102 ani. În comunism, în partea de est a Europei, a fost transformată în Ziua Internațională a Femeii și atunci omagiile au luat locurile drepturilor. Eu nu sărbătoresc 8 martie în sensul festivist, mă gândesc cu foarte multă recunoștință la toate femeile care și-au pus reputația, libertatea, viața în joc, pentru ca noi să trăim așa cum trăim azi și să ne lăsăm aripile să crească cât pot ele, nu cât ni se spune că nu le avem. Ceea ce îmi place mie cel mai mult la feminism este că mi-a scos din cap ideea că n-aș putea să fac ceva pentru că sunt femeie, că nu pot îndrăzni intelectual, pentru că sunt femeie. M-a eliberat de paralizia că granițele sexului meu merg într-un registru minor, din punct de vedere intelectual. Poate sunt diferite, dar avem tot atât de mult drept ca lumea să aibă și chipul nostru.
Pentru că este un interviu pentru Pagina de psihologie, unde ținem foarte mult la ideea că de calitatea relațiilor noastre depinde calitatea vieții noastre, aș vrea să le dați un sfat femeilor care-și fac acum o familie, o relație: cum să se poarte în relațiile cu partenerul lor și cu copilul lor, astfel încât lumea să fie un loc mai bun?
În primul rând, trebuie să aibă încredere că bărbații aceia pot să facă orice, așa cum pot și ele, și să nu le mai dea peste mână când nu fac ceva bine, să aștepte să învețe să facă. Este foarte important să îi ajutăm să își descopere, de exemplu, plăcerea de a găti, bucuria de a îngriji un copil, responsabilitatea și dragul față de un bătrân din familie, care trebuie, la rândul lui, îngrijit. Să îi prețuim pentru lucrurile acestea, să îi încurajăm să le facă. Să luăm jucării foarte variate și creative și pentru băieți, și pentru fete. Nu pe unii să îi învățăm să facă numai competiție și pe alții numai cooperare, că nu duce la nimic.
Să nu creadă vreodată că un copil nu trebuie antrenat în orice poate să facă el la vârsta aceea.
Să fie perfect conștiente că dacă băieții își văd tatăl cu telecomanda în mână și pe mama rugându-l să-și tragă picioarele, că dă cu aspiratorul, acest model este incomparabil mai puternic decât ce-i spunem copilului pe gură.
Să ajutăm cât de mult bărbații să facă alegeri private pentru ei înșiși: să nu le mai impunem ce cravate să poarte, ce sacou să poarte, cum e mai bine să arate.
Sigur, sunt multe sfaturi despre cupluri și relații care pot fi date. Altă chestiune care mi se pare importantă: căsătoria este o instituție. În instituție nu e tot timpul bine. Și nici nu e un drum pavat cu flori. Prin urmare, dacă vrem o relație de cursă lungă, trebuie să ne îngăduim multe unii altora, trebuie să știm foarte bine că prieteniile între bărbați și femei sunt foarte posibile, și în interiorul cuplului, și în afara lui, că gelozia este un sentiment posesiv și nenorocit, care ne mănâncă viețile în fel și chip, doare, sapă și distruge.
Una dintre colegele mele are în semnătură un citat care îmi place: Există un loc special în iad pentru femeile care nu se ajută. Aveți vreun citat preferat apropo de femei, feminism, un motto după care v-ați ghidat în viață?
Nu e neapărat un motto, dar e ceva în care chiar cred fundamental: eu aș fi foarte fericită să renunț la feminism, atunci când ceilalți vor renunța la misoginism, sexism și patriarhat. Abia aștept să nu mai fie nevoie să fiu feministă!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
