Skip to content

Dacă există ceva ce mi-aş fi dorit mult să fi învăţat în şcoală este să mă fi instruit cineva în arta învăţării. Adică, cineva care să mă înveţe cum să învăţ! Îmi amintesc cum ore întregi petreceam memorând comentarii şi formule matematice, datele istorice, formele neregulate ale verbelor la engleză, simbolurile elementelor la chimie. Oricâte carioca foloseam, oricâte ore petreceam conspectând idei esenţiale din diferite texte, oricâte scheme şi oricâte exerciţii făceam – timpul petrecut cu învăţarea îmi ocupa cel mai mult din timpul aşa-zis liber, de după programul de şcoală. În anii de facultate, alăturam coloratelor carioca şi litri întregi de cafea, ce mă însoţeau prin tomurile de literatură pe care le aveam de studiat pentru examene. Aproape întotdeauna, în noaptea de dinaintea unui examen, suprindeam gânduri precum „Vai! Nu mai ţin minte nimic!“, care îmi populau mintea. Şi, chiar de nu am avut nicio restanță în toţi cei cinci ani de facultate, cu greu aş mai putea susţine acum un examen din informaţiile pritocite acum 20 de ani.

Evaluarea şcolară era (şi este şi astăzi, din păcate) în cea mai mare parte despre cât de bine reuşim să exersăm funcţiile memoriei. Desigur, sunt importante şi multe alte funcţii ale creierului – cum ar fi cele de natură cognitivă, fie că vorbim de gândirea critică, strategică sau analitică, fie de imaginaţie, atenţie sau voinţă. Însă, rezultatul final evaluat este despre cât de bine reuşim să reţinem şi să reactualizăm informaţia.

Dar chiar şi în afara structurii academice, a învăţării formale, zi de zi suntem supuşi provocării de a reţine tot felul de informaţii, fie că sunt unele tehnice, fie cuvinte în limbi străine, discursuri, numele oamenilor cu care interacţionăm, direcţii şi indicaţii etc.

Am fost mereu fascinată de felul în care creierul nostru, prin funcţiile lui executive, structurează informaţia astfel încât să o rețină cât mai adecvat şi, ulterior, să le-o poată transmite celorlalţi. Astăzi, îmi este evident că una dintre cele mai importante meta-abilități este aceea de a învăța-să-înveți: dacă ştiu cum să învăţ, asta mă ajută să maximizez efortul pentru învăţare, având la final un rezultat optim.

Atunci când avem nevoie să fixăm ori să accesăm informaţii stocate în mintea noastră, este necesar să cunoaştem câteva aspecte legate de funcţionarea creierului, trebuie să ne înțelegem limitările cognitive și fie să găsim modalități de a ne deprinde cu acestea, fie să le folosim în avantajul nostru.

Un concept important în teoriile învăţării şi în cele referitoare la funcţionarea memoriei este „efectul de spaţiere“. Pe scurt, acesta se referă la faptul că suntem mai capabili să ne reamintim informațiile și conceptele, dacă le învățăm în mai multe sesiuni, distanţate la anumite intervale de timp.

Orice am învăţa (dacă ţinem cont de această strategie „de spaţiere“), vom observa – fie că lucrăm cu numere, cuvinte sau imagini, fie că ne propunem dezvoltarea de abilități sau obiceiuri – învăţarea se dovedește mai eficientă, se fixează mai repede şi este de durată. Funcţionează la orice vârstă, de la copii la vârstnici. Acest „efect de spaţiere“ poate fi folosit în orice disciplină, indiferent că ne propunem să deprindem o anumită artă sau că este vorba de ecuații matematice. Informaţiile pe care le reţinem prin această strategie pot fi asimilate pentru tot restul vieţii.

Curba uitării

„Efectul spaţierii“ a fost descoperit de Hermann Ebbinghaus, un psiholog german şi un pionier al cercetării memoriei. Cele mai importante descoperiri ale sale s-au încadrat în aria uitării şi a curbei de învăţare. Mai jos este o reprezentare grafică a procesului de învăţare şi de uitare. Curba de uitare (cu roşu) indică felul cum reţinerea unei noi informaţii se descompune în creier, având cea mai accentuată „cădere“ după 20 de minute de la memorare şi ajungând să se stabilizeze la un nivel destul de constant după o zi.

℗PUBLICITATE



Putem să încetinim procesul uitării, dar pentru acest lucru este necesar să repetăm informaţia pe care am reţinut-o iniţial. Să trecem din nou şi din nou peste informaţia respectivă, la anumite intervale de timp, ne ajută să ne reamintim un procent mult mai mare din tot ceea ce avem nevoie să reţinem. Însă, aşa cum vom vedea, este important intervalul de timp la care revenim asupra informaţiei.

Curba învățării

Curba învăţării este inversa curbei uitării. Ilustrează rata cu care învăţăm noi informaţii. Atunci când folosim tehnica „efectului de spaţiere“ – de repetare a informaţiei la anumite intervale de timp – curba uitării se schimbă. Memorarea unei informaţii vine din expunerea repetată la materialul respectiv. Învăţatul pe de rost, repetatul mecanic nu este eficient, fiindcă reţinerea nu este de durată. Există, de asemenea, şi alte ingrediente importante care pot mări gradul de retenţie a informaţiei: pe de o parte, este intensitatea emoţiei care însoţeşte actul învăţării, pe de altă parte, este capacitatea de concentrare a atenţiei.

Tot Ebbinghaus în cercetările sale a mai ajuns la o concluzie extraordinară: chiar și atunci când pare că am uitat informațiile, o anumită cantitate e stocată în mintea noastră subconștientă. Deși ea nu poate fi recuperată în mod conștient, accelerează totuși procesul de retransmitere a acelorași informații ulterior. De exemplu, avem o poezie care este învățată pe de rost și apoi nu mai este repetată. Vom presupune că, după o jumătate de an, a fost uitată; niciun efort de reamintire nu poate s-o reconstituie în conștiință. În cel mai bun caz, numai fragmente izolate pot fi amintite. Să presupunem că, din nou, poemul este învățat pe de rost. Devine evident că, deși după toate aparențele a fost uitat complet, el există încă într-un anumit sens în mintea noastră – și încă într-un fel care se dovedeşte ulterior eficient. A doua învățare necesită un timp considerabil mai mic sau un număr considerabil mai mic de repetări decât prima. Ca s-o reții, „ai nevoie de mai puțin timp sau de repetiții mai puţine decât dacă ai fi învățat o poezie similară de aceeași lungime“, spune Ebbinghaus.

Uitarea și învățarea sunt strâns legate între ele, deşi la prima vedere acest aspect este contraintuitiv. Atunci când revizuim materia aflată aproape de punctul de uitare, creierul nostru consolidează memorarea informaţiilor reactualizate, dar şi adaugă noi informaţii.

Procesul de reactualizare a informaţiilor modifică felul în care acestea ajung să fie stocate ulterior. În esență, cu cât este mai dificil efortul de amintire acum, cu atât mai uşor va fi să reactualizăm aceeaşi informaţie în viitor. Cu cât ne străduim mai mult acum (ceea ce, desigur, reprezintă un efort mintal considerabil), cu atât mai simplu va fi în viitor. Adevărul este că nu prea există învățătură fără efort.

Creierul acordă o importanţă mai mare informaţiei repetitive. Şi este firesc să fie aşa, deoarece informaţia pe care o întâlnim în mod obişnuit zilnic este mai importantă decât cea pe care o întâlnim rareori sau o singură dată. Creierul nu are o dificultate în a-şi reaminti o reţetă de mâncare pe care o preparăm deseori, parola de e-mail, codul PIN, numărul de telefon, numele vecinilor sau al colegilor de serviciu. Chiar dacă la un moment dat am depus efort în a le memora, după ce am accesat această informaţie de câteva ori, reactualizarea informaţiei devine lipsită de orice efort.

„Cum putem să ne reamintim informaţia cel mai bine? Expunerea repetată la informații, în intervale specifice, oferă cea mai eficientă modalitate de a fixa informaţia în creier. […] În mod deliberat, expuneţi-vă la informații din ce în ce mai elaborate și la intervale fixe, dacă doriți ca reactualizarea să fie cea mai vie posibilă. Învățarea se realizează cel mai bine, atunci când noile informații sunt încorporate treptat în stocul de memorie, mai degrabă decât atunci când sunt înghesuite acolo toate odată“ – spune John Medina în Brain Rules.

Cu siguranţă, mulţi dintre noi își amintesc vorba aceea cu care au crescut în anii de şcoală: „Repetiția este mama învăţăturii“. Dincolo de caracterul proverbial al acestei propoziţii, putem spune că ea se bazează pe studii ale funcţionării creierului şi, cu precădere, ale caracteristicilor memoriei de lungă durată. Prin urmare, oricât de plictisitor ar părea acest proces al repetării unei informaţii, creierul nostru are nevoie de reactualizarea ei la anumite intervale de timp, pentru a o fixa. Astfel că, ţinând cont de curba uitării informaţiei, reactualizarea la anumite intervale de timp (chiar înainte de a se descompune informaţia în creier) este esenţială pentru a reţine ceea ce ne propunem.

Oana Calnegru este psiholog și psihoterapeut de familie şi trainer de programe de dezvoltare personală adresate copiilor şi părinţilor. A absolvit programul de formare în psihoterapia relațională din cadrul AMPP.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0