Februarie este luna în care vedem relațiile (și realitatea) printr-un filtru roz. Dragostea este ubicuă, inimioarele cu litere incandescente, ursuleții și bomboanele zburdă peste tot, mimând, de cele mai multe ori, iubirea.
Personal, cred că n-am fost niciodată adepta acestor sărbători („Valentine’s Day“ sau „Dragobete“), ba chiar aș spune că n-avem nevoie de niște motive în plus ca să ne arătăm iubirea pentru partener. Din fericire, dragostea asta cu un (ușor) iz consumerist apune la început de martie.
În contrapartidă, cred cu tărie într-o colecție de momente unice între doi parteneri, clipe ce se succed, fără un motiv anume, pe parcursul anului, menite să sudeze și să creeze în interiorul cuplului sentimente de siguranță și de iubire.
Experiențele trăite în familie, traumele, rănile cu care venim „pansați“ sau chiar „cusuți pe suflete“ ne definesc comportamentele și acțiunile în materie de dragoste.
Tânjim după ea, în toate formele, și facem tot ce ne stă în putere să o obținem. Ceea ce nu ne învață nimeni este că iubirea și fericirea pot să nu fie prezente simultan în aceeași ecuație, decât pentru o scurtă perioadă de timp, până când primul pas al „iubirii romantice“ începe să se modifice în ceea ce Terapia Imago numește „lupta pentru putere“. Acesta este stadiul în care majoritatea cuplurilor încep să cedeze, orgoliile ies la suprafață și începem să ne cerem drepturile, așa cum o făceam când eram mici și așteptam să ne fie satisfăcute, instantaneu, nevoile.
Și cu toate că fiecare am experimentat, măcar o dată în viață, acest stadiu, ajungem să ieșim din relația respectivă, luând-o de la capăt cu altcineva, fără a ține cont de faptul că, inevitabil, vom ajunge, în scurt timp, în aceeași etapă relațională.
Relațiile pe repede-nainte
Social media ne pune la dispoziție toate „instrumentele“ necesare prin care ne putem împrieteni cu un singur click, așa cum, la fel de simplu, putem să rupem legătura cu persoana alături de care am trăit momente împreună.
Totodată, aplicațiile de dating au accelerat noțiunea de „iubire“, ducând conceptul mai degrabă spre satisfacerea nevoilor sexuale, și mai puțin pe investirea în sentimente, menite să creeze, ulterior, ceea ce numim simplu o relație romantică.
Desigur, ține de capacitatea și dorința fiecăruia de a dărui și de a primi ceea ce-și dorește de la relație și de la partener, în punctul în care se află. Rămânem însă, într-o mare măsură, îndrăgostiți de poveștile cu „happy ending“, dar și de ceea ce vedem pe internet, atunci când cunoscuți sau persoane publice postează fotografii ce frizează perfecțiunea, iar dragostea pare desprinsă din Rai.
În fapt, lucrurile nu stau 24/7 așa, iar acest aspect merită normalizat, pentru a înțelege că orice relație este supusă unor curbe de trăiri, emoții, conflicte, așadar nu poate fi perfectă.
De altfel, este important să înțelegem că perfecțiunea și iubirea nu pot fi în aceeași diadă, oricât de mult ne-am dori, întrucât dinamica relațională este cea care înclină balanța într-o direcție sau alta, condimentându-ne viața, pe cât posibil.
Cum știm că am ales partenerul cu inima și nu cu mintea
Am menționat mai devreme sintagma „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți“, cu care suntem obișnuiți din basme. Dar realitatea ne arată că nu toți avem norocul să trăim acele povești de dragoste desprinse (parcă) din cărți și ajungem să spunem că poate persoana alături de care am trăit o viață n-a fost iubirea vieții noastre și, mai degrabă, suntem tentați să punem pe acel piedestal un coleg sau un prieten care nu ne-a împărtășit sentimentele.
Iubirile neconsumate sau sfârșite fără a clarifica anumite situații întâmplate pot lăsa un iz romantizat poveștii. Toate acestea ne creează nostalgii, dar ne și conturează ideea de iubire, sub toate formele ei. Și totuși există printre noi oameni care au visat la persoana pe care au prețuit-o cândva, deși au continuat să se complacă în relații confortabile, de dragul familiei sau în lipsa altor alternative.
Se spune că nu suntem niciodată siguri că persoana cu care alegem să pornim în viață este cea mai potrivită pentru noi. Și totuși cum știm că am lut cea mai bună decizie sau când ar fi indicat să ne oprim să (mai) alergăm după „iubirea perfectă“?
Psihologul integrativ Sabina Strugariu este de părere că: „Precum majoritatea lucrurilor care contează în viață, și iubirea implică o chemare, atracție, chimie, să-i spunem cum vrem, o alegere, un angajament, o disponibilitate și o doză de risc“. Pentru a avea o viziune mai clară, psih. Strugariu ne îndeamnă ca: „Atunci când întâlnim pe cineva, să ne întrebăm, așa cum spune Esther Perel, dacă ne dorim o poveste de iubire sau o poveste de viață, întrucât aceste două povești nu sunt neapărat identice, chiar dacă se pot conține și potența. Oamenii pot trăi povești de iubire intense și frumoase care să nu dureze o viață și povești de viață care să aibă la bază o alegere asumată și conștientă care să nu fie bazată, numaidecât, pe starea de îndrăgostire inițială“.
Mai precis, ceea ce psihologul Strugariu susține este că: „Iubirea vieții unei persoane este acea persoană la care alege cineva să se oprească din vânătoarea fanteziei perfecte; este persoana care are o viziune despre viață și relații similară cu a noastră; persoana cu care avem valorile fundamentale și nenegociabile comune; persoana a cărei diferențiere o putem accepta și susține; persoana care alege să depună efortul relațional necesar atunci când barca se zguduie și nu doar când lucrurile merg de la sine; este acea persoană dispusă să repare rupturile atunci când ele au loc și care rămâne prezentă și conectată și când lucrurile sunt dificile și conflictuale și greu de gestionat“.
℗PUBLICITATE
Împreună sau separați
Sunt situații în care anumite relații, deși au un parcurs lin și par din afară „perfecte“, ajung să se destrame.
Specialiștii în sănătatea relațională apreciază că hormonii iubirii durează, la propriu, maximum trei ani, denumind această etapă drept îndrăgostirea romantică. Desigur, ea n-are un termen de valabilitate înscris pe undeva, dar, odată decantată perioada în care fluturii din stomac dispar, cuplul se îndreaptă spre următoarea etapă, care este una inconfortabilă, de ambele părți. În acest sens, psihologul relațional Diana Lupu, specializată în psihoterapie la AMPP, completează că: „După ce mrejele etapei romantice încep să se ofilească, ne putem întâlni mai mult cu abilitatea de a evalua și dintr-o altă perspectivă nevoile noastre relaționale. Iar asta poate duce la decizia unuia dintre parteneri de a ieși din relație“.
Este de menționat că există mai multe motive pentru care relațiile se destramă la un moment dat:
- cei doi parteneri cresc și se dezvoltă în direcții diferite de-a lungul relației și al etapelor de vârstă și de viață;
- obișnuința și rutina unei relații de lungă durată din care lipsesc comunicarea, deschiderea și curiozitatea față de celălalt;
- comoditatea și credința că relațiile rămân neschimbate, chiar dacă nu depunem un efort conștient și constant de a le menține vii;
- lipsa compatibilității pe subiecte fundamentale, precum existența și educația copiiilor, religie, bani, perspective de viitor etc;
Iubirea autentică sau iubirea ca proces în evoluție
Lumea basmelor ne arată că doi parteneri ajung să intre într-o relație romantică și totul vine de la sine, până la sfârșitul vieții. Astfel, mesajul cu care am fost învățați este că, dacă există compatibilitate, atunci lucrurile merg de la sine, fără să fim nevoiți să depunem efort în acea relație. Întorcându-ne în realitate, observăm că relațiile nu ni se cuvin, pur și simplu. Ele se cultivă, iar procesul cunoașterii dintre doi parteneri nu se termină niciodată, cu atât mai mult cu cât evoluăm constant (atât împreună, cât și separat, la nivel individual).
Psihologul Diana Lupu adaugă: „Relațiologia și teoria relațională Imago normalizează importanța diferențelor dintre parteneri, iar asta transformă totul într-un proces. Desigur, diferențele ne sperie și ne pot duce într-o luptă de putere cu partenerul de cuplu, deoarece oamenii vor să creadă că s-au îndrăgostit de cineva care le seamănă foarte bine“.
Totodată, psihologul Diana Lupu mai completează: „Cercetătorii Harville Hendrix și Helen L. Hunt spun și demonstrează că suntem atrași de persoane care, în anumite aspecte, sunt complet opuse nouă. Deosebirile dintre parteneri sunt menite să vindece rănile celuilalt și să ofere context de creștere. Astfel, dezvoltăm noi calități interioare și construim energia psihologică și emoțională în spațiul relației“.
Pe același filon merge și psihologul Sabina Strugariu, care este de părere că: „Avem nevoie să existe câte ceva din ambele premise – să fie și să se simtă natural și, desigur, și de la sine, dar să fim conștienți și că iubirea este un verb, o acțiune și nu doar un substantiv, ceva static și de neatins“.
Mergând mai în profunzimea acestei diferențieri, psihologul Sabina Strugariu susține că: „A fi pe aceeași lungime de undă presupune să avem o perspectivă de viață comună, să construim în aceeași direcție și să ne asigurăm, din când în când, că vâslim din aceeași barcă și că ne îndreptăm spre aceleași obiective (chiar dacă nu suntem mereu în acord absolut cu privire la nivelul de energie, comunicare și așteptări), să ne simțim suficient de în siguranță în prezența celuilalt, încât să putem opri barca, din când în când, pentru a ne lua pulsul, pentru a ne asigura că suntem încă prezenți, că mai avem resurse, că ne simțim văzuți și acceptați cu ritmul și nevoile noastre, și când suntem bine și aducem plus valoare relației și când avem nevoie de dinamica relațională pentru a ne reechilibra“.
Iubirile neîmpărtășite și „rețeta vindecării“
Iubirile neîmpărtășite sunt cicatrici „vindecate“ de timp. Unele sunt mai vizibile, altele mai estompate, dar imposibil de uitat. Sunt relații sau încercări de apropieri care se termină brusc, sau care nu se bucură de reciprocitate, sunt povești ce rămân în sfera ipoteticului, hiperbolizat de fluturii dragostei, de cele mai multe ori.
Rămânem agățați de ele, uneori pentru totdeauna. Cu toate acestea, după ceva timp de la momentul în care am fost răniți, ajungem să descoperim alți oameni cu care intrăm în alte relații romantice, însă undeva, în mintea noastră, acele scenarii de viață petrecute și neîmpărtășite ne fac să visăm, cu ochii deschiși, la relația pe care o puteam avea.
În acest sens, am apelat la ajutorul psihoterapeutului Sabina Strugariu care subliniază că: „A căuta rețete de vindecare este ca și cum am încerca să cuprindem un ocean într-o găleată – de a minimiza complexitatea și diversitatea psihologiei umane. Nu există două iubiri neîmpărtășite la fel, dacă e să-l citez pe Tolstoi la începutul romanului Anna Karenina, când afirmă că «Toate familiile fericite sunt fericite la fel. Toate familiile nefericite sunt nefericite în felul lor». Cam așa este. Nu există rețete. Există, însă, curiozitatea și generozitatea față de propria persoană și experiențele prin care trecem ca ființe vii, cu nevoi relaționale, așteptări, dorințe și fantezii, dar și limite, frică, rușine, neasumare, capacitatea de a răni, de a nu ne înțelege și de a proiecta asupra altcuiva toată nevoia noastră de contact, iubire, dăruire, încredere și așteptare a fericirii“.
Aceeași părere este împărtășită și de psihologul Diana Lupu, care apreciază că: „De multe ori, motivele pentru care suntem respinși nu ne sunt clare, însă cert este că respingerea ne doare al naibii de tare“. Aceasta normalizează faptul că: „Atunci când trăim această emoție, simțim că nu suntem incluși și acceptați. Și de aici vine marea durere pentru că noi, oamenii, suntem programați neurobiologic să prețuim conexiunea cu ceilalți“.
Nu există o „rețetă a vindecării“, însă, dacă se întâmplă să trecem printr-o astfel de experiență, psihologul Diana Lupu ne îndeamnă să începem prin „a ne da voie să începem procesul de vindecare simțind emoțiile care apar, fără a le nega ori suprima. Faptul că trăim aceste stări de disconfort arată că suntem ființe umane: plângem, vorbim despre ce simțim cu persoane apropiate, scriem în jurnal, acordăm timp propriei persoane“.
Un alt pas pe care să-l luăm în considerare este, potrivit psihologului Diana Lupu, „să evităm adâncirea rănii învinovățindu-ne. Mintea ne poate spune că am dat-o în bară sau că e ceva greșit cu noi, că suntem de neiubit. A ne critica atunci când deja suntem răniți nu e cel mai bun pansament. Totuși, când apare critica, putem să o contrabalansăm cu o listă variată a calităților pe care știm că le avem și care ne fac un partener bun“.
Totodată, psihologul Sabina Strugariu ne sfătuiește ca: „Atunci când avem inima frântă, să ne acordăm timp, să avem răbdare în suferința noastră, să ne echilibrăm prin recunoașterea lucrurilor pe care le avem deja, să căutăm să dăm un sens experienței, să acceptăm că suntem persoane diferite și libere și nu întotdeauna lucrurile vor merge în direcția dorită de noi, indiferent cât de îndreptățiți ne-am simți să credem acest lucru“. Și, cel mai important, să rămânem deschiși la granița de contact cu lumea pentru că: „Ne naștem în relații, suntem răniți în relații, dar ne și vindecăm în relații“, după cum spun Harville Hendrix și Hellen Hunt, fondatorii Teoriei și Terapiei Imago.
Indiferent de tipul relației pe care ajungem să o avem, este important să ne reamintim din nou și din nou că relația cu sinele este primordială, iar tot ce ne rezervă destinul pleacă din acest punct. Să nu uităm să ne iubim așa cum am face-o cu cel(cea) fără de care nu ne putem imagina existența.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
