Face parte din generația nouă de medici, care se „încăpățânează“ să schimbe în bine România și să nu plece, doar pentru că în afara granițelor sistemele medicale sunt mult mai bine puse la punct. Este empatic și pune preț pe liantul medic-pacient, chiar și după ce acesta din urmă părăsește spitalul, apreciind că monitorizarea ar fi indicat să se facă pe o perioadă mai îndelungată după momentul intervenției, de facto. Cunoaște atât sistemul de stat, cât și pe cel privat și muncește cu aceeași dăruire și constanță, cu aceeași „armă“: chirurgia. Despre ce înseamnă să fii medic în România, despre provocările cu care se confruntă, vulnerabilitățile meseriei și planurile actuale, concrete, am discutat, în interviul de mai jos, cu dr. Matei Bratu, medic specialist chirurgie generală cu competențe în ultrasonografia generală, endoscopia digestivă diagnostică, chirurgia oncologică și chirurgia laparoscopică.
Cum ați ales chirurgia și ce a făcut ca această specializare să fie mai dezirabilă decât altele?
Alegerea specialității cred ca am făcut-o mai devreme decât majoritatea colegilor mei. Între anul 2 și 3 de facultate, am efectuat un stagiu de practică la chirurgie generală, cu o echipă minunată, ai căror membri au și devenit mentorii mei, ulterior. Următorii 4 ani au fost o lungă practică, cu nenumărate ore de gardă și nenumărate operații alături de cei din echipă. Decizia de a alege chirurgia generală ca specialitate a venit natural.
Cine din familia dvs. v-a susținut pașii spre a alege această meserie?
Toți cei din familie m-au susținut pentru a alege orice specialitate. Nu s-au amestecat. Poate și pentru că alegerea era una logică.
Care sunt provocările cu care se confruntă un tânăr medic chirurg?
În primul rând, locul unde să își desfășoare meseria. Apoi, modul de instruire, care, din păcate, este anarhic și lăsat la latitudinea fiecăruia. În al treilea rând, presupunând că un medic se autoinstruiește și investește banii personali în cărți, congrese, cursuri și stagii de practică, aplicarea acestor cunoștințe este dificilă, prin prisma lipsei centrelor de excelență, care să centralizeze un anume tip de patologie și unde să se atingă curba de învățare. Tentația de a profesa în străinătate este, de asemenea, mare, întrucât majoritatea problemelor administrative și organizatorice sunt rezolvate de sistem. Din fericire, însă, încetul cu încetul, lucrurile încep să se rezolve și la noi.
Povestiți-ne despre intervențiile care v-au adus cele mai mari satisfacții și cum vă încărcați, din punct de vedere emoțional, pentru a putea face față unui job solicitant atât fizic, cât și psihic?
Cea mai mare satisfacție am avut-o în urma realizării unor operații oncologice complexe, m-au ajutat să depășesc o barieră psihologică personală, dar și socială (cum că pacientul respectiv nu are nicio șansă, sau că acea operație nu poate fi efectuată). Însă fiecare intervenție, sau procedură, aduc un mic grad de satisfacție.
Eu cred că sunt un tip empatic și resimt emoțiile trăite de pacienți și de familiile acestora, lucru care mă face să lupt ca și cum pacientul ar fi din familia mea. Uneori e obositor, dar cred că mulțumirea personală de la final e incomparabilă. Și, în plus, luptând pentru fiecare caz și documentându-mă pentru fiecare pacient, mă autoperfecționez.
Cât de important este, după părerea dvs, să păstrați legătura cu pacientul după ce acesta este externat?
℗PUBLICITATE
Este cel mai important lucru, deși obositor. Urmărirea pacienților este vitală. Din păcate, deși le înmânez chiar numărul personal de telefon, sunt anumiți pacienți care nu înțeleg necesitatea controalelor sau a reevaluărilor.
Cum ați descrie medicina în România zilelor noastre pentru omul de rând? De unde neîncrederea în cadrele medicale?
Neîncrederea în cadrele medicale este doar o temă promovată de mass-media și nu doresc să intru în polemici. Important este că practica medicală din România este din ce în ce mai organizată. Standardizarea face diferența.
Cum reacționați în cazul unor surprize intraoperatorii?
Surprizele intraoperatorii sunt, în general, o lipsă de cunoștințe medicale, ori viziuni chirurgicale, și nu ar trebui să existe prea multe. Desigur că medicina nu este tocmai o știință exactă, investigațiile nu sunt absolute și, respectând individualitatea corpului uman, pot apărea multiple variații, dar fiecare chirurg ar trebui să fie pregătit să facă față acestora și să anticipeze eventualele „surprize“.
Care este ritualul dvs. dinaintea unei intervenții chirurgicale complicate?
Nu am un ritual anume, doar îmi amintesc, constant, cât de umili suntem în fața corpului uman și cât de puține cunoaștem, de fapt, despre acesta.
Care este mecanismul de relaxare la care apelați în timpul liber?
Timpul liber pare o noțiune abstractă, în ultima perioadă. Dar, în general, îmi place să mă plimb și să contemplu natura, chiar dacă pare un clișeu.
Cum ați vrea să vă descrie pacienții dvs.?
Cum doresc ei [râde]. Scopul meu este să vindec cât mai mulți dintre ei.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
