skip to Main Content
Adicția Jocurilor De Noroc

Adicția jocurilor de noroc

O nouă întrebare, extrem de actuală în zilele noastre, a ajuns în inboxul Paginii de Psihologie:

Bună seara. Am nevoie de un sfat. Nu vreau să zic că sunt disperată, dar mă apropii de starea asta. Soțul meu, de vreo 3-4 ani, a început cu jocurile de noroc. Eu am aflat anul trecut și, de atunci, duc o luptă cu asta. Cu siguranță, o duc mai mult eu decât el, întrucât el încă joacă. Oricât aș fi vorbit, și bune și rele… și cu iubire și cu amenințări, el încă joacă. Împrumută bani de oriunde, fără știrea mea, sume destul de mari 500€ – 1000€, pentru a juca. Ia bani de la slujbă, doar să-i joace. Deci sunt așa, un pic la limită. Merge și aici la un psiholog, dar nu mereu la preot. Nu știu ce să mai fac. Nu îmi doresc să renunț la el, dar nu știu cum să mai fac, să înțeleagă că, așa, pierde tot. Știu că e o boală despre care nu se prea vorbește, chiar dacă în mod sigur sunt multe cazuri. Îmi doresc să știu dacă ați avut parte de astfel de situații? Cum să fac, să trecem peste asta? Se mai scapă din așa ceva? Am uitat să menționez că trăim în Italia. Mulțumesc tare mult!

În mod cert, situația pe care ne-o aduceți în atenție este dificilă, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru soțul dumneavoastră. M-am gândit mult la ce anume și cât să includ în acest răspuns, astfel încât să vă ajute într-o măsură cât mai mare. Subiectul este vast și complex, cu multe aspecte specifice, pe care le putem personaliza pentru fiecare caz în parte, atunci când avem acces la mai multe detalii. Pornind de la informațiile date de dumneavoastră, vă recomand să ne uitam împreună, în linii mari, la „anatomia“ fenomenului numit adicție – indiferent dacă vorbim de adicție de substanțe sau adicție de comportamente distructive, cu efecte negative (ca, de exemplu, jocurile de noroc).

Dependența, în mod invariabil, își are originea în durere, o durere care poate să fie evidentă, vizibilă sau, de cele mai multe ori, ascunsă în inconștient. Oamenii intră și rămân implicați în comportamente adictive, în ciuda efectelor negative ale acestora. Astfel că printre primele întrebări relevante ar fi: „Ce aduce acel comportament (ce aduce jocul de noroc) în viața persoanei în cauză? Pentru ce are nevoie de acest comportament? Care sunt beneficiile imediate pe care le resimte? Au mai existat anterior alte comportamente din aceeași categorie? Ce s-a întâmplat în viața persoanei respective, înainte de a recurge la aceste comportamente?“

Circuitele cerebrale despre care știința ne vorbește, cu referire la dependențe, clarifică în mare parte tabloul acestor situații, indicându-ne unde să ne uităm pentru a înțelege cauzele, respectiv soluțiile. Pe scurt, vorbim de 4 circuite:

1. Circuitul responsabil de sentimentul de iubire, de conectare între două persoane, de recompensă și de diminuare a durerii se bazează pe secreția de endorfine (opioide naturale). Endorfinele sunt, astfel, cele care ne ajută să tolerăm intensitatea durerii fizice și emoționale, să simțim bucurie, să resimțim apreciere, recunoaștere, răsplată și, foarte important, tot ele ajută la conectarea vitală a bebelușului cu mama în primele ore, zile, luni, ani de viață. Ulterior, același tip de conectare și atașament se va produce în relația de cuplu, având și de această dată efect de eliberare de endorfine. Altfel spus, viața fără endorfine ar fi, cel mai probabil, caracterizată prin singurătate, nesiguranță, durere intensă, lipsă de valoare.

Comportamentele periculoase, respectiv adictive, determină la nivelul creierului un efect de stimulare a eliberării de endorfine. Și, cu cât începem să le simțim efectul „miraculos“, cu atât mai mult creierul le dorește în continuare.

2. Circuitul responsabil de vitalitate, de curiozitate, de motivație, de încurajare sau recompensă se bazeză pe secreția de dopamină, absolut vitală pentru ca ființa umană să fie activă, dornică să se hrănească, să se reproducă, să rămână în viață, să facă diverse lucruri etc. Fără dopamină, suntem realmente lipsiți de viață, apatici, triști, „adormiți“.

Studiile vorbesc despre comportamente care măresc secreția de dopamină, precum căutarea de hrană care ar crește cantitatea cu 50%; activitatea sexuală crește nivelul dopaminei cu până la 100%; iar unele comportamente adictive merg până la o creștere de 300% și chiar mult mai mult.

3. Circuitul de control al stresului se bazează pe adrenalină (hormonul stresului), care ajută deci la reducerea stresului resimțit și a simptomatologiei asociate. Persoanele ce recurg la comportamente adictive, indiferent de natura lor, sunt persoane ce resimt stres cu ușurință și care nu știu și nu pot să se autoregleze altfel decât recurgând la ajutor extern cu efect imediat (comportamente care creează dependență).

Unele persoane ajung să depindă de comportamente precum consumul de substanțe, jocuri de noroc etc., pentru a-și (re)găsi calmul, starea de bine, entuziasmul, pofta de viață – imediat și temporar. În plus, le vine în ajutor și cel de-al patrulea circuit implicat în acest „tablou“.

4. Circuitul de autoreglare, de control al impulsurilor. Mai exact, acele zone ale creierului ce sunt responsabile cu inhibarea impulsurilor care pot duce la efecte distructive nu se activează. Este ca și cum aceste persoane nu pot spune „nu“, chiar dacă știu și suferă adesea din cauza consecințelor negative. Este o neputință reală, obiectivată prin EEG-uri la nivelul creierului. Apare chiar și un mecanismul circular, vicios: consecințele negative le declanșează durere emoțională (și fizică, în unele situații), iar pentru a-și liniști durerea și fricile care se declanșează (de exemplu, frica de a pierde tot, de a rămâne singur) apelează din nou la comportamentul adictiv.

Următoarea întrebare absolut firească este: „De ce la unele persoane aceste circuite cerebrale funcționează, iar la altele nu? Ce anume face diferența?“ Gabor Maté ne invită să reflectăm asupra adicției dintr-o altă perspectivă, întrebându-ne „De ce durere?“ și nu „De ce adicție?“.

Ca răspuns, pe scurt, precizez că experiențele de viață timpurii – mai exact, cele din copilăria mică – sunt cele care „hrănesc“ dezvoltarea creierului. Fiecare dintre noi are nevoie de anumite condiții necesare pentru o dezvoltare sănătoasă, în mediul în care se naște și crește. Tot Gabor Maté spune că aceste condiții înseamnă prezența unui părinte (mama, de primă intenție) care să nu fie stresat și să fie disponibil emoțional în mod constant, asfel încât din interacțiunea cu acesta copilul să „absoarbă“ implicit mesaje de tipul „sunt în siguranță“, „sunt iubit“, „sunt dorit“, „sunt îngrijit“, „sunt alinat“, „sunt bine așa cum sunt“ etc. Neglijarea sau privarea emoțională, abandonul (adesea, din motive obiective, precum o boală a mamei, situația economică precară, sarcina nedorită, vârsta foarte tânără etc.) pot surveni foarte ușor, în foarte multe cazuri, iar efectele acestora la vârstă adultă sunt, cel mai adesea, de tipul celor menționate aici.

Adicțiile se întind pe un continuum, din punctul de vedere al efectelor nocive. Inclusiv munca poate să fie o adicție – și menționez acest exemplu pentru a vedea că, de fapt, adicțiile ca mecanism de reglare emoțională sunt mult mai frecvente decât credem.

Altfel spus, ceea ce s-a întâmplat în viața soțului dumneavoastră îl face dependent de jocurile de noroc. Și, deși ca aparținători e greu să înțelegem și să acceptăm, de cele mai multe ori nu este o alegere a celui afectat. Cei care practică asemenea comportamente nu fac asta pentru că vor ei așa.

O definiție mai puțin științifică spune că adicția este ceea ce li se întâmplă oamenilor, când nu primesc ceea ce au nevoie și, astfel, este necesar să-și liniștească singuri acele nevoi.

Toate cele menționate mai sus vă pot ajuta să înțelegeți unde anume să vă uitați pentru răspunsuri. Vestea bună este că aceste circuite despre care am discutat, în baza caracteristicii de neuroplasticitate a celulelor nervoase, se pot crea, se pot activa și mai târziu în viață, dacă reușim să le oferim condițiile necesare. E ca și cum am relua, de această dată cu un adult, comportamentele de grijă, de disponibilitate emoțională, de compasiune, de acceptare, de valorizare, caracteristice relației mamă–bebeluș sau copil mic. Persoanele cu comportamente dependente au mare nevoie să audă, să înțeleagă, să simtă că nu e vina lor, că nu sunt lipsiți de inteligență, că nu sunt incapabili, că au valoare ca ființă umană. Iar acele comportamente – care le fac rău lor, înainte de toate – pot să fie înlocuite cu unele comportamente sănătoase, care să le aducă aceleași beneficii.

Terapia de cuplu este tot mai mult recomandată în aceste situații, tocmai pentru că relația de cuplu este echivalentul matur sau adult al relației de atașament de la vârstă mică. Terapia individuală cu focus pe traumă (de exemplu, EMDR) este o altă soluție de tratament. Terapia de grup (de tip psihodramă), creează rețeaua de suport social menită să faciliteze activarea circuitelor de care am vorbit. Introducerea în viața de zi cu zi a activităților sportive, dinamice, încurajarea inițiativei, comunicarea apreciativă, facilitarea unor situații de reușită chiar și în activități minore, implicarea în activități de voluntariat, caritabile etc. duc la activarea circuitelor implicate în mecanismul dependenței.

Vindecarea se poate produce. Există cazuistică de succes și vă puteți număra printre cazurile de reușită. Italia este o țară cu specialiști foarte buni pe categoriile de terapii pe care le-am menționat anterior, așa că vă încurajez să folosiți „energia“ pe care o generează disperarea, în favoarea acestor demersuri.

  • Nu poți împiedica stresul să treacă de la mamă la copil.
  • Ca și automedicație, adicția are același rol și e folosită pentru depresie, PTSD, ADHD etc.
  • Aceste circuite se pot crea și mai târziu în viață, dacă sunt întrunite condițiile necesare.
  • Celor afectați de comportamente adictive nu le ajunge să audă că nu e bine, ca să se oprească.
  • Trebuie să asimileze mesajul că nu e vina lor, că nu sunt proști. Să simtă că sunt iubiți și apreciați pentru ceea ce reprezintă ei, dincolo de acel comportament.
  • Nu e ceva rușinos să fii acceptat, și nu pedepsit.
Dacă ai și tu întrebări concrete la care ți-ai dori să primești un răspuns, te rugăm să ne scrii la adresa: contact@paginadepsihologie.ro. Încercăm să răspundem cât mai corect din punct de vedere științific, ceea ce înseamnă că nu vor fi neapărat răspunsuri confortabile sau cele pe care ai vrea să le auzi – dar cel puțin te asigurăm de faptul că suntem sinceri și cât mai profesioniști posibil.

Mihaela Blaga

Mihaela Blaga - Pedagog & psiholog, psihoterapeut pozitivist (psihodinamică) și de familie (prin A.M.P.P.), practicant al terapiei EMDR, life & executive coach. După mai bine de 15 ani dedicați activității în corporații multinaționale, în paralel cu studiul și practica psihoterapiei, acum lucrează în practica privată, fiind pasionată de mecanismele inconștiente și de manifestarea lor subtilă în relațiile de toate tipurile – cu parteneri de viață, părinți, copii, grupuri de lucru etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută