Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, fiecare individ trecând, în anumite momente ale vieții, prin această arie aproape sinonimică. Arta, asemenea psihanalizei, reprezintă locul care a asimilat, în ultimele decenii, elucubrații și atrocități, din dorința artiștilor de a explica și de a face vizibil inexplicabilul. În această încercare a artiștilor de a reprezenta nereprezentabilul, arta și-a câștigat forma sa terapeutică, de la picturile tradiționale până la acțiunile artiștilor contemporani.
Întunericul ce umbrește sufletul omului este cunoscut încă de la începutul omenirii, o profundă importanță având-o în cultura greacă. Ceea ce vreau să punctez este faptul că arta a avut, încă de la începuturile sale, o funcție terapeutică, chiar dacă nu era înțeleasă și explicată așa cum este astăzi.
Arta, un mijloc de educație în Grecia antică
„În cultura clasică greacă, artele erau principalele mijloace cu ajutorul cărora se desfășura educația. Tradiția mitico-poetică în care cultura se odihnea a fost în grija cuvintelor poeților, în special a lui Homer. Dar lucrurile au început să se schimbe când a intrat în scenă filozofia. Socrate a căutat un motiv logic pentru tradiție, contestând credințele actuale, prin argumente și dezbateri, punând de asemenea pentru o provocare în rândul artelor care erau încorporate cu aceste convingeri. Platon a ajuns la concluzia logică a acestei abordări în Republica, atunci când a sugerat că, în cetatea ideală, construită pe cunoștințe și nu pe credințe, nu vor fi admiși poeții. Astfel, el a rezolvat ceea ce a numit vechea ceartă între poezie și filosofie, exilând poeții din polis, adică din viața publică“ (Stephen K. Levine, Trauma, Tragedy, Therapy_ The Arts and Human Suffering, 2009, p. 27).
Interpretat din perspectiva experienței traumatice a zilelor noastre, o introducere în sfera artistică a culturii grecești este necesară pentru a înțelege cum poate fi considerată arta o formă de terapie. Trauma produce un conflict emoțional nerezolvabil, consumând multă energie și slăbind în felul acesta acțiunea comună dintre corp, spirit și suflet. Corpul, spiritul și sufletul sunt sisteme cu autoorganizare și funcționare care, împreună, dezvoltă un mecanism de apărare pentru a ne transfigura, interpretat sub denumirea de sublimare (Termenul de „sublimare“ a fost introdus de Sigmund Freud, ca mecanism prin care anumite pulsiuni inconștiente detașate de obiectele lor primitive sunt integrate în personalitate, fiind investite cu o valoare socială pozitivă): „Potrivit lui Freud, dorințele reprimate pot fi transformate în ceva mai mare sau deghizate în ceva mai nobil. Creația artistică constituie o formă de sublimare a dorințelor. Astfel, sublimarea prin artă, creația însăși arată puterea de vindecare inegalabilă, întrucât determină o analiză a reacțiilor emoționale și pregătește individul pentru eventualitatea unor experiențe similare“.
Cum se face că expresia artistică poate fi terapeutică, atât pentru artist, cât și pentru spectator?
Terapia prin artă se distinge de alte moduri de practică terapeutică prin accentul pus pe expresia corpului. Este ceea ce am putea numi o funcție de „vindecare“, pentru corp și suflet, prin acțiunea artistului.
℗PUBLICITATE
În terapia traumei, imaginea pictată reprezintă o metodă benefică de vindecare, unde diverși artiști s-au inspirat în lucrările lor din imaginile pictate realizate de bolnavii mintali. Este cunoscut efectul purificator al culorii, ca formă de dezinhibare și de eliberare a sentimentelor interioare. Dacă în pictura tradițională culoarea reprezenta forma de art-terapie sau esteto-terapie, în arta cu caracter performativ, arta se transformă într-o formă exterioară de exprimare, de exorcizare a experienței traumatice Acțiunea artiștilor funcționează ca funcție cathartică la nivel colectiv, în scopul de a înțelege acest lucru – prin expresie corporală – ca formă de vindecare.
Dacă prin intermediul unui performance artistul prezintă o experiență nouă, acesta atribuie un nou sens contextual percepțiilor și senzațiilor proprii, iar impulsurile ce pot veni din partea unui spectator, ca rememorare și dorință de explicare profundă, creează o formă specială a percepției interpretării rolului. Pe de o parte se creează o forță care cuprinde simțurile, atât ale artistului, cât și ale spectatorului, de care nu se poate desprinde, iar reprezentarea devine o situație trăită aici și acum. Pe de altă parte, dacă unele evenimente provocate de traume sunt negate, ascunse și clivate, arta devine un instrument de ameliorare, încercând să creeze un cadru de a scoate la lumină și de a clarifica sensul și funcția traumei. Asta nu înseamnă că arta reprezintă o formă completă de terapie a traumei, deoarece trebuie să existe suficientă claritate în tabloul simptomatic al individului pentru a sesiza procedura de lucru asupra traumei, dar cu siguranță prin artă se poate vedea o soluție existentă pentru respectiva problemă. În acest sens, arta poate deveni o metodă eficientă de terapie, întrucât întrunește atât vindecarea rănilor traumatice prin expunere și clasificarea conceptului de traumă, la nivel vizual, cât și rezolvarea încărcăturilor sufletești, prin transmiterea unui mesaj ca formă de actualizare a sinelui.
În loc de concluzie
În consecință, arta contemporană face dialogul să fie mult mai dificil, iar viziunea critică a artiștilor cu privire la problematica vieții cotidiene a determinat și participarea sau intervenția receptorului, fără de care arta ar fi incompletă. Dar, paradoxal, arta contemporană impresionează printr-o varietate stilistică, diversitate tehnică și dezvoltare complexă, în contradicție cu noțiunea de a progresa, având ca criterii estetice implicarea activă și psihică, atât în evidențierea unei revolte, cât și în sfidarea morții. Pentru unii indivizi, forma artistică este făcută publică de un lucru de multe ori inevitabil.
Convingerea noastră, dimpotrivă, este că forma presupune doar textura (și dobândește o existență reală), atunci când se introduce interacțiunii umane. Sub forma unei probleme asupra operei de artă, se recurge la o negociere cu inteligibilul și ține de latitudinea noastră să interpretăm. Prin ea, artistul se angajează într-un dialog. Practica artistică se situează, astfel, în spațiul de intervenție al relațiilor de conștiință. Fiecare lucrare de artă este o propunere de a trăi într-o lume comună și practică fiecărui artist, este un pachet de relații cu lumea, dând naștere altor relații, și tot așa, modificând viziunea atât a spectatorului, cât și a artistului, dar și a criticului, asupra artei și esteticii sale.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
