Pe Cristina Trepcea o știm de la TV, radio și din interviurile pe care le dă cu regularitate. Este o femei nonconformistă (și la propriu și la figurat), îi place să meargă cu motocicleta, nu știe niciodată ce vârstă are și își iubește cu pasiune meseria de psihoterapeut.
Dacă este să ne gândim la debutul tău în profesia de psihoterapeut, care au fost cele mai mari frici și îngrijorări?
Când am început să lucrez ca psihoterapeut, eram terifiată. „Nu sunt destul de bună“, îmi spuneam, comparându-mă cu îndrumătorii mei, cu cei care îmi ghidaseră mie analiza personală. „Mai am mult de învățat – cum să stau în fața unui om care își deschide sufletul și mintea către mine, ca și cum eu aș avea cheile vreunei împărății, când eu nu am experiența necesară, nu am trăit destul, nu am citit destul, nu am învățat destul, nu sunt destul…“ Supervizorul meu mi-a dăruit atunci o conversație magică: mi-a spus că, oricât de mult voi ști vreodată (și va fi nevoie să învăț permanent), să plec întotdeauna de la ideea că nu știu nimic, că ascultarea curată și activă, curiozitatea și interesul pentru viața celui care îmi vorbește vor fi cele mai valoroase resurse de care voi avea nevoie și că cei care mă vor alege ca terapeut vor fi în totdeauna profesorii mei – chiar ei mă vor învăța cum să îi sprijin și să îi ajut. Un psihoterapeut învață toată viața și niciodată nu știe destul. E adevărat că anii de experiență în lucrul cu oamenii e inestimabilă, dar când încep să lucrez cu un client nou, mereu îmi amintesc că nu știu nimic și ascult curioasă și nouă.
Ce face psihoterapeutul din tine, atunci când are de lucrat cu un client sau pacient care nu îți este prea simpatic?
În cei 18 ani de când lucrez cu pacienții, mi s-a întâmplat o singură dată să simt o respingere pentru cineva. Au fost oameni pe care i-am îndrăgit cu ușurință, iar alții care m-au provocat și care m-au făcut să muncesc mai mult. Dar a fost odată ca niciodată un pacient cu care mi-a fost foarte greu să lucrez. M-am trezit că îl bârfesc în mintea mea, că îl judec, că îmi dădusem voie să nu îmi placă. Am realizat că îmi apasă pe niște butoane personale, că reacția mea interioară față de el avea legătură cu ceva netratat din viața mea, din mine. Am abordat problema cu supervizorul meu. Nu pot spune că mi-a devenit neapărat simpatic după asta, dar am lucrat bine cu el și am vindecat și o amintire pitită adânc în mintea mea. Am învățat cu ocazia asta că poți iubi pe cineva, fără să îți placă. Și că „plăcutul“ e o judecată care se bazează pe nevoia de siguranțp și care adesea te încurcă, dacă vrei să crești.
Care este acea abordare psihoterapeutică pe care simți că nu ai putea să o aplici în cabinetul tău?
Orientarea mea fiind integrativă, sunt deschisă să abordez toate metodele terapeutice pe care le cunosc și care par să-i fie potrivite pacientului, în funcție de nevoile lui și de tipul de comunicare la care răspunde.
Dacă ne-am întoarce puțin la copilăria ta, care ar fi acea amintire despre care încă îți este destul de greu să vorbești?
Deși mi-am făcut analiza personală și am vorbit în numeroase rânduri și din multe unghiuri despre copilăria mea, sunt vreo două momente ale relației cu mama care încă mă dor. Mama a plecat de pe planeta asta când eu eram foarte tânără și, chiar dacă am scris mai târziu, pentru vindecare, scrisorile terapeutice necesare, rana nu e complet închisă. Așa că, din când în când, durerea mai zvâcnește, semn că mai e de lucru.
Cu care dintre părțile corpului tău ți-a fost cel mai greu să faci pace?
Ca în cazul oricărui om și, mai ales, în cazul oricărei femei… mereu e câte ceva care nu îmi place destul la corpul meu. Dar sportul, dieta și psihoterapia rezolvă cele mai multe nemulțumiri. Am fost întotdeauna tristă în legătură cu sprâncenele mele. Natura mi-a dat un puf blond și firav, iar eu aș fi vrut niște sprâncene zdravene. În liceu, mi le coloram cu o carioca maro. Acum mi le-a desenat permanent o cosmeticiană.
Cum te raportezi la anii care trec – te gândești la bătrânețe sau alegi să treci elegant peste acest subiect?
Niciodată nu știu exact câți ani am. Mă simt foarte tânără, îmi place să mă joc, să probez experiențe noi, îmi place să dansez, să merg cu motocicleta, să învăț și să mă culc foarte târziu. Mi se întâmplă uneori să îmi văd din întâmplare reflexia în vreo vitrină, când merg pe stradă, și să mă mir, pentru o clipă, că tipa aia matură e îmbrăcată ca mine – până să mă prind că sunt eu. În mintea mea, am tot vreo 25 de ani. Prietenii vechi încă mă plac, prietenii noi (unii, cu mult mai tineri decât mine) mă vor în preajma lor. Sunt norocoasă și fericită. Nu îmi bat capul cu datele din buletin.
Cele mai importante trei calități ale unui bărbat sunt…
Spirit independent; umor compatibil cu al meu; capacitatea de a-mi inspira putere, încredere și posibilitate.
View this post on Instagram℗PUBLICITATE
Știm că voi, psihoterapeuții, parcurgeți un proces detaliat de autocunoaștere, dar, de asemenea, știm că sunteți și într-un continuu proces de dezvoltare personală. Care sunt zonele tale de creștere, ca om?
Relațiile sunt calea mea către dezvoltare, trezirea conștiinței și cunoaștere. În viața asta, am de învățat lecția acceptării și exprimării de sine. Până când am înțeles asta, am căutat în afară, fără să găsesc, ceea ce era deja în mine: libertate, putere, curaj, acțiune, curiozitate.
Care este cea mai recentă minciună pe care ai fost „nevoită“ să o spui?
Mi-am mințit, recent, o prietenă. A făcut un gest care m-a întristat și mi-a dat un fior de dezamăgire, așa că am mințit că am fost ok cu ceea ce a făcut. Din reflexul de a evita o confruntare, din obișnuința veche și păguboasă de a pune liniștea exterioară mai presus de pacea mea interioară și de nevoia de claritate. Am fost crescută să fiu amabilă și politicoasă, să pun dantela peste emoțiile mele dureroase, să fiu rușinată de ele. În trecut, aveam obiceiul de a mă preface că nu mă dor astfel de lucruri. „Ce femeie superioară ești tu, dragă Mărioară!“ era refrenul cu care mă batjocoream pentru slăbiciunea și frustrarea pe care le simțeam după. Acum am altă libertate, am învățat să comunic în așa fel încât să mă simt bine și să țin realmente seama de ceilalți. Dar mai greșesc câteodată.
Dacă se întâmplă să nu poți dormi noaptea, ce faci?
Când se întâmplă să vină mai greu somnul, îmi fac filme în capul meu. Am câteva „producții“ secrete, pe care le rulez. Preferata mea este cea în care mă îmbarc spre Argentina, unde merg să învăț tango și trec prin tot felul de aventuri pe drum sau în Buenos Aires. Îmi place atât de mult, că nu mă îndur să adorm. Dar somnul vine repede.
Fiica ta este un adult în toată regula. Cum se ceartă mama și fiica, în familia voastră?
Fiica mea are 32 de ani și îmi este prietenă cam de tot atât timp. Știu că multe mame spun asta, dar nu întotdeauna fiicele lor sunt de aceeași părere. Maria-Cristina zice și ea că suntem prietene. Și ne ciondănim ca prietenele. Are convingeri foarte puternice și, evident, și le susține cu pasiune, critică atent și abrupt emisiunile și scrierile mele (mă întreb ce va zice despre aceste rânduri) și are multe de spus și despre alegerile mele personale. Iar eu fac la fel cu ale ei. Eu am încurajat-o întotdeauna să gândească și să se exprime, așa că am, azi, în ea un coechipier grozav.
Care este serialul sau filmul care ți-a înveselit puțin viața, în perioada stării de urgență?
În cele două luni de izolare, m-a înveselit serialul „Grace and Frankie“. Două muieri senzaționale, care își reinventează viața când lumea (bărbații și copiii) consideră că ele ar trebui să se predea bătrâneții… Prietenia minunată dintre femei, o mulțime de tabuuri aruncate în aer și umorul – exact pe gustul meu.
Cum gestionezi momentele în care cineva te critică în mediul online?
Am învățat să spun „mulțumesc“, când primesc online mesaje sau comentarii critice. Știu că, oricum ar fi comentariile, de bine sau de rău, nu sunt „adevărul“. Sunt părerile unor oameni, fie ei binecuvântați că și le exprimă! Supervizorul meu mi-a spus că, oricât ar fi de plăcută gâdilarea ego-ului când cineva te laudă, nu e prea multă informație acolo. Dar când primești o critică, vezi un unghi către care, poate, merită să arunci un ochi. Dar, orice-ai vedea, nu uita să îți iei apoi orgoliul peste picior.
Care este acel comportament pe care consideri că este necesar să-l manifești până la vârsta de 69 de ani?
Înainte de a împlini 69 de ani, e musai să învăț să mă port ca o doamnă serioasă. Dar mai e până atunci. Dacă ar fi după mine, aș merge veșnic la plajă, în Vama Veche, aș purta fuste scurte și pantaloni și mai scurți, aș lucra până cad jos (pentru că munca e hobby-ul meu), m-aș uita la desene animate și la filme SF și aș petrece timpul liber doar cu oameni care încă nu s-au resemnat și nu se simt definiți de codul numeric personal. Sper să merg pe motocicletă măcar până la 69 de ani. Și să dansez tango mult după 69.
Dacă ar fi să te naști încă o dată, ce-ai schimba în povestea vieții tale?
Dacă ar fi să mă nasc din nou, mi-ar plăcea să am la 18 ani mintea de acum. Dar când mă uit la toate greșelile și prostiile pe care le-am făcut în răstimpul ăsta, tocmai pentru că nu aveam mintea de azi, așa mă apucă un drag de fetița care am fost, că nu îmi vine să îi răpesc dreptul de a învăța! Iar eu am învățat numai din greșelile mele, așa că e lucru prețios că le-am făcut. Aș schimba niște momente în care mi-a fost teamă să încerc, aș risca mai mult, mult mai mult. Dar, din nou, nu știu unde aș fi ajuns, dacă aș fi făcut-o. Și unde sunt azi (încă departe de a fi unde vreau să ajung mâine sau când voi avea 69 de ani) e ok. Îmi iubesc cu pasiune meseria și știu că sunt prețuită de pacienții și clienții mei, am o relație plină de viațd și iubire și prietenie cu fiica mea, am hobby-uri care îmi aduc bucurie, am prieteni cu care pot fi eu însămi și mă simt acceptată așa cum sunt, sunt femeia care s-a eliberat de convingerile moștenite de la bunica și mama – că feminitatea e o condamnare pe viațf la renunțare și conformitate. Așadar, cred că viața asta e ok!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
