Experiența corporală începe să devină o cale primară de lucru în psihoterapia senzoriomotorie, iar abordările axate pe intervenția de „jos în sus“ se bucură de susținere științifică și de o popularitate în creștere. Pornind de la cartea Trauma și corpul, publicată de curând și în limba română, am stat de vorbă cu Iulia Feordeanu despre psihoterapia senzoriomotorie. Iulia practică munca clinică și psihoterapia jungiană de aproape două decenii, fiind una dintre psihoterapeutele care recunoaște puterea și valoarea resurselor somatice în procesul de vindecare a traumelor.
Cât de mult țin cont psihoterapeuții din România de importanța corpului în tratamentul traumei?
În România, majoritatea școlilor de psihoterapie pun accent predominant pe abordarea verbală, abordarea „de sus în jos“, adică dinspre sistemul cognitiv (care cuprinde, printre altele, limbajul verbal și capacitățile de raționalizare), dar există și școli de psihoterapie care includ în programele lor de formare de bază sau continue abordări somatice. Câteva dintre aceste școli de psihoterapie, după cunoștințele mele, sunt cele care abordează psihoterapia prin dans și mișcare, cele care se axează pe psihodramă, Gestalt terapie, psihoterapie integrativă, cele care se concentrează pe terapia și studiul traumei.
Am observat cu bucurie că au apărut și în România formări complementare în tehnici, cum ar fi Focusing, Somatic Experiencing, EFT (Terapia centrată pe emoții) printre altele, așadar și în țara noastră psihoterapeuții încep să devină conștienți de limitele psihoterapiei verbale și de nevoia clienților de a lucra și la nivel senzoriomotor, fiind interesați și de abordări complementare. În ce mă privește, formarea mea de psihoterapeut (psihanalist) jungian a cuprins și abordări expresive (predominant non-verbale), cum ar fi art-terapia, terapia sand-play și Practica Mișcării Autentice (Authentic Movement), abordări care permit expresia proceselor „de jos în sus“, dinspre nivelurile senzoriomotor și emoțional, care se află sub pragul conștiinței, către integrarea lor conștientă.
De ce preferă cei mai mulți psihoterapeuți abordarea de „sus în jos“ și se axează mai mult asupra minții și a proceselor mentale?
Noi toți, cel puțin în lumea vestică, suntem încurajați încă din școală, din grădiniță chiar, să ne dezvoltăm și să ne axăm cu precădere pe capacitățile noastre raționale în detrimentul abilităților noastre kinestezice și emoționale. Acestea două din urmă rămân adesea subdezvoltate în raport cu cele cognitive, pentru că nu există prea mult interes pentru educarea lor nici în școală, nici în familie, iar acest lucru se perpetuează din generație în generație, cam de când am început să-l credem pe Descartes că „gândim deci existăm“. În acest context mai larg, desigur că și școlile de psihoterapie au preluat modelul educațional al entităților educative din vest și s-au axat, în cea mai mare parte, pe modalități cognitive, care abordează simptomele psihologice „de sus în jos“, adică pornesc de la modalități verbale raționale de explorare a trecutului traumatic, încercând să dea un sens, de asemenea rațional, povestirilor și amintirilor clienților. Posibil ca la acestea să se adauge, la nivel inconștient, și dezinteresul cultural-istoric în legătură cu corpul, care era – și uneori încă mai este privit – ca fiind inferior sufletului sau chiar ca un vehicul al „păcatului“ în dogmele religioase.
Ce se pierde din procesul de intervenție în tratamentul traumei, dacă nu se ține cont și de abordarea de „jos în sus“?
Abordarea de „jos în sus“ presupune să lucrăm mai ales în prezent, în aici și acum-ul din ședința de psihoterapie cu sistemele senzoriomotor și cu sistemul emoțional, sisteme care au fost asociate cu etaje inferioare ale sistemului nervos central. Inclusiv această catalogare a etajelor respective ca fiind inferioare s-a dovedit a fi mai mult o metaforă, pentru că toate cele trei etaje funcționează interconectat și răspunsurile noastre adaptative depind, în cea mai mare măsură, de interconexiunile între acestea. Cercetările mai recente din neuro-psiho-fiziologie au demonstrat că modelul celor trei straturi sau al creierului triadic (creier reptilian, sistem limbic și neocortex) este mai degrabă o bună metaforă pentru a diferenția și pentru a înțelege mai bine cât de importante sunt sistemele senzoriomotor și afectiv pentru adaptarea noastră la condițiile realității. Ele nu sunt inferioare, în sensul că nu sunt cu nimic mai prejos decât neocortexul, poate chiar dimpotrivă. Însă, după cum vedem, mitul supremației cogniției, rațiunii, a modelat inclusiv teoriile mai vechi din neuroștiințe. Este îmbucurător faptul că metodele moderne de cercetare a sistemului nervos central și intuițiile neobosite ale cercetătorilor corectează teoriile mai vechi. Astfel, avem și noi ocazia să ne actualizăm cunoștințele prin intermediul literaturii de specialitate care le face accesibile atât specialiștilor psihoterapeuți, cât și clienților sau potențialilor clienți. Cartea Trauma și corpul – o abordare senzoriomotorie a psihoterapiei de Pat Ogden, Kekuni Minton și Clare Pain este un astfel de exemplu.
Cum se citește trauma pe corpul nostru? Care sunt indiciile corporale ale suferinței noastre interioare?
Am aflat o informație foarte importantă despre traumă, citind cartea Trauma și corpul, și anume că, în cazurile în care persoana a fost traumatizată, răspunsurile de apărare (numite de autori „răspunsuri de mobilizare sau de imobilizare ca părți ale subsistemelor de apărare“) nu reușesc să-și ducă la bun sfârșit misiunea (nu reușesc să apere persoana de suferință sau de abuzator) și atunci procesul de apărare rămâne blocat și nu se finalizează cu o fază de revenire și recuperare, ca în cazul proceselor de apărare soldate cu reușită. Această blocare somatică a răspunsurilor de apărare poate fi citită pe corpul persoanei traumatizate, pentru că aceasta rămâne fie într-o stare de mobilizare (reacția de luptă sau fugă) și are musculatura tensionată în diferite zone ale corpului, fie rămâne într-o stare de imobilizare (reacția de înghețare), care se poate citi pe corp ca o lipsă de reacție, stare de hipotonie, lipsă de energie și de inițiativă de mișcare, printre altele.
Desigur, un fin observator poate sesiza, de la caz la caz, multe alte semne, dar acestea sunt cele mai evidente. Ele devin și mai vizibile atunci când se discută despre situații similare cu situația care a dus la traumatizare sau când se încearcă o discuție despre traumă (atunci când aceasta poate fi reamintită).
Psihoterapia senzoriomotorie spune că există informații pe care mintea conștientă nu le știe, dar corpul le cunoaște. Cum putem lucra cu înțelepciunea corpului în psihoterapie?
Vorbeam mai devreme despre trauma care poate fi amintită. Cred că e foarte important ca oamenii să fie conștienți de faptul că multe dintre situațiile cu potențial traumatic (ni) se pot întâmpla în stadii preverbale ale dezvoltării noastre, inclusiv în perioada intra-uterină, și aceste evenimente nu pot fi reamintite sau verbalizate prin procedee raționale „de sus în jos“, pentru că nu exista o conștiință verbală la acel moment. În schimb, la nivel corporal și afectiv, adică de „jos în sus“, dinspre sistemele senzoriomotor și afectiv, evenimentul este memorat și el poate fi readus în conștiință spre elaborare și spre o mai bună integrare, abordându-l la nivelurile la care a fost înregistrat de sistemul psihic. Putem apela la înțelepciunea corpului, acordându-i acestuia atenția noastră și permițându-i să „vorbească“, desigur prin limbajul său specific. Pentru a accesa înțelepciunea corpului, este important să fim atenți la senzațiile noastre și la semnalele afective care, adesea, trec neobservate. Practica mindfulness poate fi deosebit de utilă în acest sens.
Într-adevăr, acest gen de abordare este mai puțin utilizat în psihoterapie, atât din lipsa unor instrumente învățate în formare, dar mai ales pentru că necesită o deosebită grijă pentru situația particulară din cabinet și pentru temporizarea intervențiilor. Acestea se obțin cu timpul și cu multă experiență. Repet, îmbucurător este faptul că aceste informații circulă rapid și psihoterapeuții încep să-și diversifice și să-și adapteze practica, pentru a putea sprijini clienții acolo unde aceștia au nevoie.
℗PUBLICITATE
„Trauma și corpul“, cea mai recentă carte tradusă în română – sub semnătura lui Pat Ogden, Kekuni Minton și Clare Pain – ne prezintă o abordare de lucru cu trauma în mai multe etape. De ce este important, atunci când vine vorba despre vindecarea traumei, ca persoana în cauză să lucreze cu un specialist? De ce nu este suficient să lucrăm singuri cu noi înșine?
Sunt tentată să spun că un răspuns documentat la această întrebare ar necesita în sine o carte întreagă, însă am să încerc să rezum în câteva fraze ceea ce este esențial: când vorbim despre traumă, suntem obligați să ne referim și la mecanismele de apărare împotriva traumei. Este crucial ca oamenii să înțeleagă că nu există traumă din punct de vedere psihologic care să nu ducă la activarea imediată a unor mecanisme de apărare inconștiente împotriva efectelor traumei. Aceste mecanisme de apărare sunt inconștiente, dar sunt de o importanță vitală la momentul apariției lor. Ele permit psihicului persoanei traumatizate să supraviețuiască evenimentului traumatic. Desigur, pe termen lung, aceleași mecanisme de apărare care au salvat persoana traumatizată îi vor limita viața psihică, devenind supra-protective pentru că sunt inflexibile.
Dar să revin la întrebare. De ce nu e suficient să lucrăm singuri cu noi înșine? Pentru că noi înșine suntem inițial orbi față de propriile noastre mecanisme de apărare, astfel că nu vom putea decât să ne învârtim în cerc în jurul traumei. Mecanismele noastre de apărare nu ne vor permite să ne apropiem de zona inflamată, de zona vulnerabilă, care doare. De aceea este important să lucrăm cu specialiști care cunosc dinamica mecanismelor de apărare, care le recunosc cu precizie și care nu le forțează, dacă vrem să avem o șansă reală să ne vindecăm. Forțarea mecanismelor defensive poate duce la retraumatizare sau la încetarea bruscă a terapiei, acestea nefiind, în niciun caz, benefice clientului. Însă cred că este la fel de important ca persoanele traumatizate care caută ajutor să se informeze din timp despre implicațiile neurofiziologice ale traumei, precum și despre cele mai potrivite abordări disponibile în zona de psihoterapie care le este accesibilă. Pentru acest scop, această carte este foarte utilă, aș spune chiar esențială.
Ce aduce nou această carte, spre deosebire de alte volume disponibile în categoria psihologie aplicată și psihoterapie?
Ce mi-a plăcut mie în mod deosebit este că această carte aduce, în prima jumătate, cam toate informațiile necesare în egală măsură pentru un potențial client, dar și pentru un specialist, referitoare la neuro-fizio-psihologia traumei și a adaptării. Deși sunt informații din domenii variate (domeniile cognitiv, afectiv, senzorial de procesare a informațiilor, atașament, subsisteme de apărare, răspunsuri adaptative etc), ele sunt structurate și formulate clar, astfel încât să poată fi parcurse și asimilate ușor. A doua jumătate a cărții ne vorbește despre abordarea senzoriomotorie a psihoterapiei, pas cu pas. Astfel, cartea reunește aspectele teoretice cu cele practice într-un mod care curge firesc și oferă cititorului o imagine de ansamblu, completă, asupra acestei abordări.
În activitatea ta de psihoterapeut, cum îi ajuți pe clienți să-și valorifice resursele somatice?
Mă bucur foarte mult că am ocazia să răspund la această întrebare, pentru că vreau să subliniez că eu sunt, în mod predilect, adepta modalităților expresive non-verbale în psihoterapie. Prin „modalități expresive non-verbale“ mă refer la tehnici de expresie prin artă (art-terapie), jocul cu nisip (sand-play în cabinet sau sandwork expresiv – acesta se practică în grup, în comunități cu copii vulnerabili, având rezultate spectaculoase, chiar dacă nu vorbim aceeași limbă cu copiii asistați) și mișcare autentică. Mișcarea autentică sau Disciplina Mișcării Autentice, cum i se mai spune, este o modalitate de lucru cu corpul, pe care o studiez și o practic din 2013, în care i se permite psihicului inconștient să se exprime liber prin mișcare, în prezența unui martor plin de compasiune și care nu judecă. Există și momente de împărtășire verbală a experienței, dar acestea sunt secundare experienței mișcării în sine. Este o tehnică pe care o iubesc foarte mult și despre care mi-ar face mare plăcere să detaliez cândva, dacă se va ivi o ocazie potrivită.
Cu toate acestea, cu toate că personal prefer modalitățile expresive de lucru în terapie, majoritatea oamenilor care mi se adresează au nevoie să fie ascultați, să fie oglindiți în primul rând verbal, și durează destul de mult timp până când se creează o alianță terapeutică suficient de puternică, încât să fie de acord să experimenteze și cu modalități non-verbale. Pentru noi toți, modalitățile de „sus în jos“ reprezintă, în același timp, și o cale prin care ne putem ușor ascunde și apăra, așa că este important să avem răbdare în procesele de terapie și să introducem alte modalități de lucru decât cele verbale, cu grijă și atenție la situația și reacția clienților.
De ce crezi că ar merita să fie citită cartea „Trauma și corpul“ de către psihoterapeuți și de către cei care intenționează să-și vindece traumele?
Cred ca acesta este atât una dintre cărțile cele mai complete din punct de vedere al informațiilor științifice prezentate, cât și o carte mai ușor de parcurs pentru că are o structură foarte clară.
Pentru specialiști, fie că sunt psihoterapeuți, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, medici, consilieri sau chiar profesori, poate fi un ghid care să-i ajute să-și actualizeze informațiile despre mecanismele neurobiologice și psihologice ale traumei și despre complexitatea proceselor implicate inclusiv în vindecare, iar pentru cei care intenționează să înceapă un proces de psihoterapie, cartea este foarte valoroasă, nu numai din punct de vedere informațional, cât mai ales – cred eu – pentru că detaliază cât de mult timp și câtă atenție sunt necesare, atât din partea psihoterapeutului, cât mai ales din partea clientului, pentru ca vindecarea să fie percepută și simțită.
Subliniez acest beneficiu de a fi corect informați despre dimensiunea și complexitatea unui proces psihoterapeutic și de a fi responsabilizați în prealabil pentru că, de multe ori, oamenii se așteaptă la vindecări rapide și miraculoase, eventual fără altă implicare în afară de contribuția financiară, și această așteptare de tip „eu te plătesc ca tu să mă repari“ este în detrimentul ambilor: atât al clientului, cât și al psihoterapeutului. Educația psihoemoțională este necesară, iar cărțile de acest tip sunt o bază și un real sprijin în acest sens.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
