„Înainte de toate, vreau să spun că zilele acestea totul devine subsecvent îngrozitoarei tragedii ce se petrece în Ucraina. Poveștile și opiniile mele, prea puțin remarcabile în «timpuri obișnuite» sunt astăzi cu totul irelevante. Astăzi, trebuie să apărăm umanitatea de barbarie. Agresiunea regimului totalitar condus de dictatorul Putin asupra Ucrainei trebuie denunțată cu fiecare ocazie.“ Cu aceste cuvinte începe Bogdan Stamatin interviul oferit Paginii de Psihologie. Iată mai jos conversația purtată între colega noastră Bianca Sîrbu și producătorul documentarului I’mportant.
Cine este Bogdan Stamatin – pentru cei care nu au făcut încă cunoștință cu tine? Dar pentru cei care te cunosc?
Încep cu o prezentare rapidă, așa cum am făcut-o pentru proiectul Monicăi Jitariuc, „Oameni privind înainte“: Bogdan Stamatin, 42 ani, este manager cultural, în prezent la conducerea Muzeului Arta Lemnului Câmpulung Moldovenesc, singurul muzeu din țară dedicat culturii și civilizației lemnului. Este fondatorul festivalului de film Câmpulung Film Fest, care compară la fiecare ediție filmele din câte două țări (EU / restul lumii), anul acesta la a șaptea ediție. Este cineast de ocazie, a realizat câteva scurtmetraje. Este producătorul unui serial documentar web „fără sfârșit“ numit I’mportant, care urmărește același grup de 83 de oameni răspunzând din zece în zece ani la întrebarea „ce e important“. Este cu muzica, cu literatura, cu alergatul, cu pozatul, cu meditația, este norocos că are părinți mișto, care i-au pus povești la pick-up dimineața în timp ce-l puneau să dirijeze Rapsodia albastră a lui Gershwin seara, astfel este că nu se va plictisi niciodată? Este.
Pentru cei care mă cunosc puțin, sunt un „băiat cu mult bun simț“; dar pentru cei care mă cunosc bine, sunt o sumă de elemente în aceeași măsură atrăgătoare și respingătoare, simpatic dacă n-aș fi imatur, prezentabil dacă n-aș fi neîngrijit, sportiv dacă n-aș fi leneș, creativ dacă n-aș fi atât de conservator, responsabil dacă n-aș fi atât de ușuratic.
Dacă ne uităm la ultimul deceniu din viața ta vedem multe călătorii. De unde ai pornit, pe unde ai umblat și unde ai ajuns?
Am pornit de acasă, din Câmpulung Moldovenesc, nordul țării, Bucovina. Am trecut ca o cometă prin Facultatea de Jurnalism și Științele comunicării a Universității din București și am devenit fotoreporter. După zece ani de București și uzualele dezechilibre ale vârstei de 30+/-, am ales să plec din România pentru că povestea pe care mi-o construisem despre propria mea viață nu se sincroniza cu realitatea din teren, lucru degrabă vărsător de mâhnire.
Cultura occidentală în care trăim ne injectează la naștere cu o strașnică încredere în eroismul propriului destin. După care ne maturizăm (cunoscut ca și „evaluăm costurile în raport cu beneficiile“) și acordăm titluri de noblețe și înțelepciune integrării banalului cotidian în narativul vieții noastre. Iar mie mi-e clar că, dintr-un defect de fabricație, n-am reușit să mă maturizez bine nici astăzi, pentru că în continuare cred în fapte de vitejie și descoperiri care, cum-necum, mă au în centru. Eroul din mine însă făcuse burtă, nu mai încăpea în armura strălucitoare, așa că am mi-am pregătit ieșirea din România și intrarea în lumea largă, cu multă bucurie și curiozitate de necunoscut.
După cum am mai povestit, plecarea a generat un efect de domino care a durat zece ani: după trei luni în insulele Canare, m-am mutat la Barcelona, unde o italiancă mi-a vorbit despre o școală din Copenhaga, unde am început un master, de unde-am plecat o jumătate de an în India, unde am cunoscut o franțuzoaică, cu care m-am mutat în câțiva ani în Franța, și pe care, culmea, zece ani mai târziu, am invitat-o cu mine back to square one, la Câmpulung. Mi-am ostoit pentru un timp pofta de a mă contopi cu lumea largă, care mi s-a arătat fascinantă, complexă, diversă și singura pe care-o avem. Deci bună de apărat. De dictatori paranoici la senectute precum Putin, să zicem.
Care este povestea proiectului I’mportant?
Proiectul I’mportant e strâns legat de plecarea mea din România, în 2011. După ce preavizul a fost depus la redacția în care lucram și mi-am vândut lucrurile de prin casă, am trăit ultimele luni înainte de plecare într-o perpetuă melancolie și „luare de la revedere“ de la prieteni. Deși nu mă duceam decât până în capătul celălalt al continentului, în insulele Canare, mi se părea că urmează să schimb cu totul galaxia. Așa că mi-am luat la revedere de la oamenii din jurul meu, înregistrându-le răspunsul la întrebarea de zece puncte: „ce e important“. Propriul moment era important, îi simțeam fiecare tremur, ceva major se întâmpla la nivel personal, narativul originar își căpăta confirmarea și mă simțeam „ales“ și cred că am proiectat lucrul ăsta în jurul meu. La ora aceea, formatul de web series era aproape inexistent, câteva like-uri pe Facebook erau valută forte, iar YouTube era un mare pet shop. Așa că am filmat 17 oameni și am plecat în lume. După primele episoade postate n-am mai avut de ales, I’mportant a devenit proiectul următorilor mei trei ani. Astăzi, un deceniu mai târziu, este evident că abia reluarea lui, cu aceiași subiecți și aceeași întrebare, îi aduce greutate și sens.
Cine sunt oamenii care participă la acest proiect?
În cercuri concentrice, ei delimitează granițele lumii mele. Am plecat de la cei mai apropiați, tata, bunica, prietenii buni, un copil din satul bunicilor, la colegi de serviciu și șeful meu de-atunci, toți români. Granița s-a lărgit mai apoi, incluzând întâlnirile aleatorii ale drumului meu, de la olandezi, spanioli la italieni, francezi ș.a.m.d. Odată început masterul în Copenhaga, lumea s-a deschis cu adevărat, am filmat și australieni, americani, mexicani, indieni.
De ce zece ani?
℗PUBLICITATE
Pentru că până mai adineaori nu mai trecuse atât timp în viața mea. Dar, ce să vezi, un deceniu trece ca gâsca prin apă dacă nu ești atent și râzi că au trecut zece ani, dar parcă nu-i râsul tău, te uiți ușor mirat la pozele din 2011 și ți se par de parcă s-ar fi întâmplat ieri, dar parcă nu tocmai ție, ci altcuiva. Zece ani pentru că se întâmplă transformări suficiente încât să nu mai fii aceeași persoană, dar nici să fi pierdut cu totul contactul cu versiunea veche.
Cum reacționează acești oameni când își reascultă răspunsurile de acum zece ani?
Trebuie specificat că în 2015, la câțiva ani de la terminarea primului capitol, în care am filmat 83 de oameni, am decis să „secretizez“ toate episoadele, să le scot din online, astfel încât interviul să devină o amintire neclară pentru participanți. Iar astăzi, când îi filmez din nou, participanții văd pentru prima dată episodul în care participă, după zece ani. Și reacționează cu multă îngăduință și multă empatie. Dacă am avea aceeași empatie pentru propria noastră persoană de acum așa cum avem pentru versiunea mai veche, am trăi vieți mult mai lipsite de suferință. Reacționează deci ca la întâlnirea cu un vechi prieten, alături de care au amintiri grozave, cu care au mers în vacanțe, cu care au petrecut și au dansat până dimineață, dar care de la un moment dat nu a mai dat niciun semn. Când revăd episodul vechi pentru prima dată, fapt pe care-l înregistrez și-l includ în actualul episod, participanții aproape că simt o implozie de bucurie și parcă vor să se întrebe: „Băăăi! unde-ai fost, de ce n-ai mai sunat?“
Cum se schimbă viziunea despre „ce este important“ într-un deceniu?
A fost interesant să văd tiparele comportamentale, cum matrița fiecăruia e în continuare prezentă, dar și excepțiile, acolo unde sunt.
În marea majoritate oamenii sunt la fel, doar că mai mult din ce erau acum zece ani. Asta o spune foarte bine și frumos Alex Bălă în primul episod al noului capitol. Acum interpretați liber lucrul ăsta. Dacă erau introspectivi, sunt și mai mult; guralivi, sunt și mai și; țăcăniți, atunci complet duși. Dar ăsta-i doar topping-ul, pentru că în spatele acestor trăsături evidente curg nuanțe subterane, unele nonverbale, pentru care trebuie să-ți folosești inteligența emoțională ca să deduci ceva. N-aș vrea să comentez eu prestațiile lor, asta rămâne pentru public. Nu-s jurnalist, nu-s psiholog, pun rar follow-up questions în filmări, mă bucur doar să asist, cu camera pornită, la grandiosul spectacol al unei ființe umane în fața oglinzii. Sună foarte prețios-pretențios, admit, dar e adevărul gol-goluț.
Ce ai observat: devin oamenii mai înțelepți pe măsură ce îmbătrânesc sau este doar un mit?
Depinde de cum interpretăm înțelepciunea. Puterea de a accepta ce nu poți controla/înțelege? Mai mult discernământ și ajustare continuă din mers? Participanții filmați de mine au devenit mai înțelepți într-un mod care îi iluminează. Eroul celui mai recent episod se descrie pe sine însuși astfel: „Cristian Fierbințeanu are 44 de ani și spune că în 2011 era mult mai bătrân. Asta ca să sublinieze că acum se simte mai tânăr, mai plin de vitalitate și de prospețime.“ Pare că au descoperit niște secrete, au intrat cu lanterna în cavernele existenței personale și asta i-a făcut mai tonici și mai inteligenți în raport cu propria lor viață.
Pentru tine ce este important, aici și acum?
Am răspuns într-un interviu de mai demult (acum o lună), cu puțină emfază mascată, dar și onestitate, în felul următor: „Pentru că sunt într-un moment de stabilitate a vieții mele, fără dificultăți previzibile pe termen scurt și cu suficient spațiu pentru reflecție (uitat în gol pe fereastră), am luxul să cred că nimic nu e cu adevărat important. E o idee însă pentru care trebuie să lucrez zilnic (prin meditație, să zicem) și să încerc să disting lumea for what it is, o experiență unită și egală în orice direcție, la care, în cel mai bun caz, să sperăm că participăm conștient.“
Ei bine, Putin mi-a stricat tot echilibrul, iar AICI și ACUM este important să se oprească războiul și dictatorul ăsta să fie tras la răspundere de întreaga planetă, astfel încât să se creeze un precedent mondial care să le taie cheful de altora ca el pentru următorul mileniu. Unitate în fața nedreptății!
Viața este…
Un bec la care tocmai s-a scumpit curentul!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
