Andreea Neagu spune despre sine că iubește oamenii și adoră meseria de psiholog. Ca formare, este specializată în psihoterapia integrativă, având competențe atât în psihoterapia adultului, cât și a copilului, adolescentului și familiei. Își desfășoară activitatea terapeutică în cabinetul de psihologie din București, dar și în cadrul unei colaborări cu Verita International School. Pentru că este vară și pentru că părinții adesea se întreabă cum anume își pot susține mai bine copiii, am povestit cu Andreea despre teme, noua structură a anului școlar, probleme emoționale și soluții.
Vacanța de vară este în toi. În calitate de psiholog și psihoterapeut, ce program le recomanzi familiilor în care există elevi: facem sau nu lecții în vacanța mare?
Vacanța, ca perioadă a anului școlar, are ca scop obținerea stării de relaxare, detensionare și odihnă, după un an școlar plin de efort. Deci, recomandarea mea este ca lecțiile și activitățile educaționale să fie reduse în această perioadă, însă nu oprite. Sistemele noastre nervoase au nevoie de pauze dese și scurte pentru a se autoregla, așa că nici renunțarea completă la activități educaționale stimulative nu este o soluție, pentru că se pierde ritmul stimulare-odihnă, iar când copiii vor reveni la școală, în toamnă, readaptarea va fi mai grea, dacă nu au fost stimulați deloc. Ideea este de a nu merge în extreme, nici suprastimulare, nici substimulare.
După doi ani de pandemie și un an școlar care vine cu o nouă structură, cum anume crezi că-i pot ajuta părinții pe copii să facă față psihologic și emoțional? Ce ar fi bine să facă și ce să nu facă?
Ținând cont de schimbările multe și imprevizibile din ultimii doi ani, atât în mediul școlar, cât și la nivel social, copiii au nevoie de predictibilitate în viața lor, pentru că aceasta le oferă starea de siguranță, care stă la baza sănătății mintale. Iar predictibilitatea poate fi adusă în viața copiilor acasă (acolo unde părinții au control) prin: rutine clare, program asemănător zilnic, fără prea multe schimbări, spațiu fizic și emoțional pentru discuții și procesarea emoțiilor sau a momentelor grele în relația părinte-copil, limite și reguli clare legate de ceea ce se face și nu se face în familie și, mai ales, timp de conectare în familie. Văd din ce în ce mai multe familii deconectate, unde nu știu să mai stea împreună și să se coregleze emoțional. Le numesc eu „familii de weekend“. În aceste cazuri, rutina schimbătoare de la școală doar amplifică problemele emoționale și comportamentale ale copiilor și, de obicei, aceste familii ajung mult mai des să solicite servicii psihologice.
În timpul pandemiei s-a vorbit mult despre posibilele efecte ale izolării și ale școlii online asupra elevilor. Experiența ta (de psiholog clinician și psihoterapeut) ce îți arată? Care sunt costurile pandemiei în viața elevilor din România?
Am vorbit mult despre aceste efecte și am încercat să fac psihoeducație pe această temă, pentru că, din păcate, valul de efecte negative asupra elevilor de toate vârstele s-a transformat în probleme psihologice, care au făcut ca psihologii de copii, care sunt foarte puțini, din păcate, să fie suprasolicitați. Efectele sunt de la cele mai simple − schimbări în stările emoționale ale copiilor, apariția unor comportamente noi și îngrijorătoare, de toate felurile, pe care copiii poate nu le-au mai manifestat anterior − până la efecte extreme și grave: dezvoltarea unor tulburări emoționale grave, cum sunt episoadele depresive, anxietatea socială severă, retragerile sociale, simptome schizoide, până la comportamente de risc (dependențe de online și social media, bullying online), comportamente de autovătămare, afilierea la grupuri online vulnerabile. Cred că s-au văzut aceste efecte mai ales în plan social, atunci când elevii au revenit în clase, iar abilitățile lor sociale au fost vizibil afectate.
Ce schimbări ai observat în ceea ce privește solicitările din partea părinților? Și-au adus mai des copiii la terapie, de când cu pandemia și războiul din Ucraina?
Clar, da! Eu, pe lângă rolul de psiholog și psihoterapeut, sunt și formator și supervizor. Asta înseamnă că formez sau supervizez psihologi și psihoterapeuți la început de drum, care lucrează cu copii, adolescenți și familii. Și chiar și aceștia sunt suprasolicitați de cereri și, adesea, cazurile care le vin în practicile clinice sunt grave. Pe de o parte, văd și un aspect benefic în creșterea acestor solicitări, prin faptul că a crescut exponențial gradul de conștientizare din partea părinților în ceea ce privește existența unor probleme psihologice reale ale copiilor și adolescenților. De asemenea, părinții înțeleg mai bine nevoia de suport și intervenție psihologică când aceste probleme nu mai pot fi gestionate doar acasă sau la școală. Și mai văd un efect, acela al apariției nevoii de prevenție. Vin în cabinetul meu și părinți care doresc să preîntâmpine dezvoltarea unor probleme psihologice mai serioase ale copiilor și atunci solicită servicii de consiliere parentală, pentru a se informa și a primi suport în gestionarea în timp real a îngrijorărilor lor față de copii.
Cum se desfășoară o intervenție terapeutică cu copiii? Lucrezi doar cu copilul sau un rol important îl au și părinții?
℗PUBLICITATE
În modelul meu de intervenție terapeutică, terapia copilului înseamnă, de fapt, terapia familiei sau a unei părți semnificative din familie. Nu există intervenție terapeutică reușită cu copiii, fără să fie implicați și părinții. Nu cred, însă, într-o formulă standard pentru o intervenție terapeutică. Aceasta este, de obicei, adaptată în funcție de nevoile clienților, de câți clienți trebuie să facă parte din procesul terapeutic. De exemplu, pot avea sesiuni individuale cu copilul și consiliere parentală, în paralel, cu părinții, sau pot avea sesiuni de lucru în relația de atașament părinte-copil, sau pot lucra în relația de fratrie sau pot lucra cu toată familia. Uneori, îmi pot da seama că este nevoie să lucrez doar cu părinții. După un proces extensiv de evaluare psihologică, aflu cine trebuie să fie clientul și ce tip de intervenție terapeutică are nevoie sau i se potrivește. Avantajul meu este că sunt formată național și internațional în peste 7 abordări de terapie și am o paletă largă de opțiuni, din care să aleg ce intervenție este benefică pentru clienții mei.
Pe site-ul tău ai scris și despre cum poate fi utilizată terapia prin joc în deblocarea traumelor copiilor. Cu ce traume ajung copiii în cabinetul tău și cum lucrezi în astfel de situații?
Am lucrat cu tot felul de cazuri, care au experimentat evenimente sau situații traumatice: de la pierderi ale unei persoane semnificative, abuzuri sexuale, abuzuri fizice repetate, abuzuri emoționale, traume interpersonale-dezvoltate în relațiile de atașament, până la traume medicale (copii care au trecut prin experiențe medicale intruzive) sau traume de abandon (copii adoptați sau copii din sistemele de plasament). Mai recent, m-am specializat în trauma de dezvoltare, un concept nou, încă cercetat și teoretizat la nivel mondial. Intervenția terapeutică este adaptată vârstei copiilor. Cu copiii preșcolari și școlari lucrez aproape exclusiv prin diverse abordări ale terapiei prin joc. Cu copiii mai mari și adolescenții lucrez și cu tehnici expresiv-creative: art-terapie, dramaterapie, terapie somatică. Însă, cel mai adesea, pe lângă psihoterapie, copiii care au istoric traumatic au nevoie și de intervenții adiționale, cum ar fi: terapia de integrare senzorială, terapia cu animale, EMDR, intervenții psihoeducationale, care îi ajută să recupereze întârzierile în dezvoltare apărute pe fond de traumă, multă terapie de familie și consiliere parentală.
De curând ai lansat cartea cu titlul „Tehnici de autoreglare în terapia cu copiii“. Pentru cine este cartea și la ce se pot aștepta cititorii?
Așa este. Este prima carte scrisă de mine, cu mult drag și dorința de suport indirect pentru copii și adolescenți, prin a-i ajuta pe adulții din jurul lor (fie că sunt colegi de breaslă, profesori sau părinți), să înțeleagă ce înseamnă autoreglarea, ca proces psihologic de bază în sănătatea mintală, cum are loc autoreglarea pe toate planurile de funcționare psihică: pe plan corporal, emoțional, cognitiv și relațional, și cum se aplică concret în lucrul cu copiii școlari mari și preadolescenți. Copiii au nevoie de modalități concrete prin care îi putem învăța să se autoregleze, așa că am creat niște carduri frumos colorate și simple, în care apare fiecare tehnică de autoreglare. Astfel, cartea are două părți, cu două exemplare: într-una veți găsi aceste carduri decupabile, iar în cealaltă, aveți explicată fiecare tehnică, dar și cele mai noi teorii actuale legate de autoreglare.
Este o carte practică, venită din experiența mea de lucru în mediile educaționale, ca psiholog școlar, și apoi adaptată pentru intervențiile psihoterapeutice din cabinete, dar și de acasă sau la școală.
Care sunt top trei cărți de parenting pe care consideri că ar fi bine să le citească cât mai mulți părinți din România?
Grea întrebare. În ultimii ani, nu prea mai recomand cărți părinților, ci, mai degrabă, încerc să-i ajut să-și acceseze propria înțelepciune în procesul de creștere a copiilor. Însă dacă ar fi să aleg trei titluri care pun bazele cognitive și emoționale ale un parentaj educat, ar fi acestea:
● Creierul copilului tău, de Daniel Siegel. Cartea ajută pe oricine să poate înțelege cum se dezvoltă și funcționează creierul și sistemul nervos al unui copil în dezvoltare și cum relaționăm cu copiii în funcție de acest mod de funcționare.
● Cum să ne păstrăm copiii aproape, de Gordon Neufeld, Gabor Maté. O carte excelentă, despre importanța atașamentului, care oferă o perspectivă diferită și, în esență, simplă, de parentaj.
● Recovery of you inner child, de Lucia Capacchione. O carte dragă mie, care îl ajută pe părinte în a-și înțelege, cunoaște și vindeca rănile trecutului, pentru a nu le mai aduce în relație cu propriii copii.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
