fbpx
skip to Main Content

Una dintre cele mai importante valori declarative în familiile din România este „verbalizarea adevărului“. Dar adesea, ne așteptăm ca această valoare să fie oglindită doar în comportamentele copiilor; iar noi, în calitate de adulți, ne așteptăm ca poveștile despre berzele care aduc copii sau moșii cu barba dalbă care călătoresc cu sania printre nori să fie considerate explicații cu sens. Putem, oare, trăi fără să ne scape nicio minciună? Este firesc să interpretăm minciuna în funcție de cine o spune – dacă-mi scapă mie, e o nevinovată eroare, iar dacă ai spus-o tu, este un păcat capital? Despre ce-i adevărat și ce e fals atunci când ne referim la minciună, am stat de vorbă cu psihologul și psihoterapeutul Diana Foarfecă.   

Minciuna are picioarele scurte și adevărul iese mereu la iveală. 

ADEVĂRAT: Proverbele și zicalele au întotdeauna măcar un sâmbure de adevăr. De cele mai multe ori, comportamentele disfuncționale, îndreptate ori împotriva noastră, ori a celorlalți vor produce anumite efecte în noi. Și dacă adevărul nu iese la iveală ca și conținut, minciuna va produce anumite schimbări în emoțiile și comportamentele proprii ulterioare. Chiar dacă pe termen scurt minciuna poate genera unele emoții pozitive, pe termen lung efectul va fi cel opus. 

Copiii care mint nu-și respectă părinții. 

FALS: Minciuna este o consecință a procesului de dezvoltare mentală, la fel cum sunt mersul pe jos sau vorbirea. Copiii învață să mintă între vârsta de doi și cinci ani și mint cel mai mult atunci când își testează independența.

Aceste încercări intenționate de înșelăciune pot îngrijora părinții. Dar, din perspectiva dezvoltării psiho-cognitive, minciuna la copiii mici este rareori un motiv de îngrijorare. De fapt, minciuna este adesea unul dintre primele semne privind „teoria minții“, adică conștientizarea faptului că alții pot avea dorințe, sentimente și credințe diferite decât noi. În timp ce minciuna în sine poate să nu fie de dorit din punct de vedere social, abilitatea de a ști ce gândesc și simt alții este o abilitate socială importantă. Este legată de empatie, cooperare și grijă pentru ceilalți.

Dacă un copil minte, acesta trebuie pedepsit. 

FALS: În timp ce minciuna este normală din punct de vedere al dezvoltării, părinții și profesorii își pot sprijini copiii în a spune adevărul în următoarele moduri:

În primul rând, evitați pedepsele. Într-un studiu care a comparat o școală din Africa de Vest care folosea pedepse și o școală care folosea mustrări non-punitive (cum ar fi time-out-urile), elevii de la școala unde se aplicau pedepse erau mai probabil să devină mincinoși eficienți. Copiii din familiile care pun un accent puternic pe respectarea regulilor și nu pe un dialog deschis raportează, de asemenea, acest comportament ca fiind mai frecvent.

În al doilea rând, discutați scenarii emoționale și morale cu copiii. Acest „antrenament al emoțiilor“ susține înțelegerea copiilor cu privire la cât de dăunătoare sunt minciunile, modul în care îi afectează pe ceilalți și cum ar putea ei înșiși să se simtă atunci când mint. 

În al treilea rând, asigurați-vă că minciuna este cu adevărat o minciună. Copiii foarte mici sunt predispuși să amestece viața reală și imaginația. 

Minciuna este un mecanism de apărare. 

FALS și ADEVĂRAT: Se pare că minciuna este ceva la care majoritatea dintre noi suntem foarte pricepuți. Mințim cu ușurință străini, colegi de muncă, prieteni sau familie. Capacitatea noastră de a minți este la fel de fundamentală ca și nevoia noastră de a avea încredere în ceilalți. Deși este un semn al dezvoltării noastre psihice sănătoase în primii ani de viață, dacă abilitățile complementare ei (empatia, comportamentul pro-social) nu sunt încurajate și educate în detrimentul acesteia și nu se oferă un context sănătos de creștere a copilului, minciuna poate deveni un mecanism de supraviețuire sau apărare. Unele persoane mint pentru a se prezenta într-o lumină mai bună, alteori pentru a acoperi comportamente negative, în vreme ce unele minciuni joacă rolul de scuze pentru nereușite sau chiar pentru a-i răni pe ceilalți. 

Minciunile „albe“ sunt inevitabile în viața unui om. 

ADEVĂRAT și FALS: Deși unele minciuni produc tensiune interpersonală, altele pot servi pe post de facilitator relațional. „Îi ajută pe oameni să se înțeleagă“, spune DePaulo, menționând că în studiul său una din patru minciuni ale participanților au fost spuse numai în beneficiul altei persoane. De fapt, minciunile „fals pozitive“ („brioșele tale sunt cele mai bune vreodată“) sunt de aproximativ 10 până la 20 de ori mai frecvente decât ​​minciunile „fals negative“ („Tipul cu două fețe nu va primi niciodată votul meu“). 

℗PUBLICITATE


Așadar, minciunile sunt folosite cu preponderență „în scop bun“ sau inofensiv. Dar ce abilitate le lipsește oamenilor care recurg la acest comportament? Și, mai departe, care sunt fricile sau nesiguranțele lor în a se folosi de o abilitate sănătoasă (ca de exemplu, asertivitatea) în locul minciunii? Minciunile sunt inevitabile și, cu siguranță, pot fi cu totul absente.  

Într-o relație de iubire adevărată partenerii nu mint niciodată. 

FALS și ADEVARAT: A spune că „nu mint niciodată“ este utopic. Suntem oameni și, cum spuneam mai sus, minciuna face parte din viața noastră, chiar din dezvoltarea noastră. 

În plus, după cum știm din studiile privind relațiile, iubirea se construiește. Și nu vorbesc despre îndrăgostirea romantică, ci despre iubirea matură. Dr. Gottman vorbește despre cea de-a doua fază a iubirii, prin care au trecut toate cuplurile din laboratorul lui de studiu, și anume cea de construire a încrederii. În această fază, partenerii învață să aibă încredere unul în celălalt, ceea ce atrage și diminuarea apariției comportamentului de a minți. Iar această încredere pe care o învață este una bazată nu pe faptul că partenerul nu l-a dezamăgit niciodată sau pe faptul că este o persoană care acordă încredere oricui sau pe lipsa certurilor sau discuțiilor în contradictoriu, ci pe transformarea spațiului dintre ei în unul sigur. Într-un astfel de spațiu, partenerii își pot îndeplini nevoile într-un mod sănătos, renunțând la comportamente de apărare. 

A ține un secret este echivalent cu a minți.

FALS: A ține un secret ține de intimitatea fiecăruia. Este alegerea fiecăruia cu privire la ceea ce vrea sau nu să împărtășească cu altcineva. Alegerea de a nu împărtăși ceva personal îndeplinește nevoia fiecăruia de limite și siguranță. 

Dacă, însă, aleg să împărtășesc ceva, onestitatea implică expunerea adevărului, dar aici vorbim despre dorința voluntară de a împărtăși. Ești întotdeauna liber să păstrezi ceea ce este al tău.

Dacă l-ai „prins“ pe partener mințind, înseamnă că nu mai poți avea încredere niciodată în acesta.

FALS: Ca orice alt comportament, și minciuna este răspunsul unei emoții – ne dorim să evităm o emoție negativă (de rușine, frică de pedeapsă sau de ruperea relației, vina pentru că am supărat pe cel drag). Așa că, atunci când ne „prindem“ partenerul mințind, hai să facem un efort conștient, astfel: să gestionăm rănile noastre emoționale activate odată cu evaluarea comportamentului – „Mă simt trădată, umilită, nedreptățită“ și să privim dintr-o zonă de adult, activându-ne curiozitatea, empatia, dar și asertivitatea. Să aflăm ce se ascunde în spatele acestui comportament, care a fost nevoia partenerului atunci când a mințit și să cerem schimbarea acestui comportament, oferindu-i și perspectiva noastră: „Când m-ai mințit, m-am simțit trădată și asta îmi amintește de ceva din copilăria mea, când … Are sens pentru mine ceea ce tu îmi spui, dar aș avea nevoie să nu mai faci asta pentru ca eu să mă pot simți în siguranță lângă tine.“ Astfel, construim un spațiu în care ambii să ne simțim în siguranță și înlocuim comportamentele care, în loc să contribuie la îndeplinirea nevoilor noastre emoționale, nu fac altceva decât să ne separe emoțional. 

Uneori, oamenii se mint pe ei înșiși crezând sau spunând despre sine că sunt mai puțin capabili decât ar fi în realitate. 

FALS: Nu consider că se mint, ci că ei chiar cred acest lucru despre resursele lor. Dacă în copilăria noastră nu am avut parte de validarea reală a abilităților noastre sau dacă am suferit comportamente punitive, critică, pedepse din partea adulților care ar fi trebuit să ne îngrijească, să ne ghideze, să ne susțină în dezvoltare, nu vom ști nici noi care ne sunt resursele. O altă variantă ar fi că ne folosim de auto-compătimire ca de un mod de apărare, dar în acea instanță chiar credem că nu suntem capabili. Așa că avem nevoie să ne întoarcem spre copilul interior și să descoperim în el resursele care nu i-au fost validate, să descoperim în el copilul fericit, creativ.

Conversațiile intime și vulnerabile pot cultiva încrederea între oamenii, iar astfel cresc șansele ca noi să fim mai sinceri și mai onești unii cu ceilalți.

ADEVARAT: Așa cum spuneam mai sus, a privi dincolo de comportamente, a privi spre emoțiile celuilalt, dar și spre propriile noastre emoții, a vorbi „de la inimă la inimă“ sunt pași spre conectarea autentică. Vulnerabilizarea ne ajută să ne conectăm tocmai pentru că între noi nu se mai află ziduri de protecție. Încrederea este construită pe măsură ce exprimăm empatie pentru sentimentele celuilalt, astfel încât compasiunea noastră îl susține în schimbarea unor astfel de comportamente disfuncționale.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută