Pornind de la problematicile pe care le aduce acasă Eric, copilul meu, după școală, m-am gândit să vă aduc în atenție un subiect atât de vechi, dar în același timp atât de nou și de important pentru toți părinții, îngrijitorii, profesorii și pentru orice alți adulți care relaționează cu copiii. Și anume: ce stă la baza comportamentului îngrijorător al copilului și cum ajut eu, în calitate de consilier parental.
Adesea, copiii sunt aduși în terapie sau consiliere parentală de către adulții din viața lor: fie de către părinți, bunici, alți îngrijitori, sau la recomandarea consilierului psihologic de la școala unde merg, pentru că aceștia manifestă comportamente îngrijorătoare.
Comportamentul
Comportamentul se referă la modul în care un copil acționează sau se comportă în anumite situații și poate fi influențat de factori externi, precum mediul înconjurător (activări senzoriale) și/sau interacțiunea cu alte persoane.
Un aspect important de luat în considerare în ceea ce privește copiii este faptul că, atunci când se confruntă cu probleme în viața lor, aceștia manifestă două tipuri de comportamente: de externalizare sau de internalizare.
- Comportamentele de externalizare: sunt cele care se văd cel mai ușor din exterior, după cum le spune și numele, pentru că sunt și foarte intense. Aceste comportamente pot fi de tipul: agresivitate verbală sau fizică, opoziționism, sfidare sau provocare, ieșire in evidență, dat în spectacol, tantrum și agitație.
- Comportamentele de internalizare: sunt mai puțin vizibile în exterior și arată, de fapt, suferința copilului trăită pe interior: multe frici intense, anxietate, depresie, deznădejde, somatizare fără cauză medicală (de ordin emoțional), agățare de părinte (anxietate de separare), infantilizare și lista poate continua.
Ce știm despre aceste două tipuri comportamentele este faptul că la baza lor se pot afla o nevoie și o serie de alți factori, care determină acel tip de comportament. Ce mai știm însă este că, pe pilot automat, atunci când vedem un comportament al unui copil, ne vine foarte ușor să punem tot felul de etichete, fără să stăm un pic să analizăm și să înțelegem ce a fost de fapt în spatele acelui comportament.
Gândirea
Gândirea se referă la procesul prin care informațiile sunt procesate, interpretate și folosite, pentru a lua decizii sau pentru a acționa. Aceasta poate fi influențată de experiențele noastre anterioare. Și mai știm că procesarea gândirii are loc în neocortex, creierul nostru cel mai nou din punct de vedere evolutiv, care-și încheie maturizarea completă abia la vârsta de 25-26 ani.
Emoțiile
Emoțiile sunt stări afective care pot fi experimentate de către o persoană, în cazul nostru un copil, într-o gamă largă de situații, acasă, la școală, la clubul de pictură, de șah, în relațiile cu bunicii. Acestea pot fi emoții care le aduc copiilor stări de bine în corp, precum fericirea și entuziasmul, sau emoții care aduc disconfort în corp, precum furia, respingerea, frustrarea și tristețea.
Comportamentul, gândurile și emoțiile sunt aspecte strâns legate între ele în ceea ce privește funcționarea noastră umană și sunt interconectate, influențându-se reciproc și contribuind la modul în care o persoană reacționează și acționează în anumite situații.
℗PUBLICITATE
Este important ca adulții, îngrijitorii, personalul de la școală să înțeleagă această interconectivitate pentru a ajuta copiii să-și dezvolte abilitățile de gestionare a emoțiilor și de luare a deciziilor. Cum nimeni nu se naște cu această abilitate de a privi în interior, avem nevoie să învățăm prin a reflecta, prin a rămâne deschiși și prin a discuta fiecare situație comportamentală cu copilul nostru sau cu copilul cu care interacționăm.
Astfel, putem spune că: Comportamentul = Emoții + Gânduri
Ce înseamnă acest lucru?
Înseamnă că un comportament al copilului poate fi influențat de starea sa emoțională, de ceea ce a simțit în corp sau de gândurile pe care le are în momentul în care se confruntă cu o situație sau cu un eveniment. Toate aceste procese psihologice apar ca o reacție la factorii de mediu din viața copilului.
De exemplu, Eric, fiul meu, a venit acasă într-o zi trist și dezamăgit, după ce unul dintre colegii săi l-a lovit la școală, în timpul unui meci de fotbal. În calitate de portar, Eric a încercat să împiedice acest gol, iar băiatul care a dat golul a recurs la violență fizică și verbală.
Ce a stat în spatele comportamentului colegului lui Eric? Ce simțea acel copil? Se poate presupune că a simțit frustrare și probabil gândul că nu este destul de bun pentru a marca un gol l-a determinat să se enerveze și să-l lovească pe Eric, ba chiar să-l insulte spunând că este „prost“.
Să presupunem că acest copil are comportamente repetitive de externalizare, precum agresivitatea fizică și verbală, iar părinții doresc să vină la o sesiune de consiliere parentală. În calitate de consilier parental, cum abordez eu tema frustrării în cabinet, în mod general? Rolul meu de consilier parental este de a investiga și de a interveni asupra cauzelor comportamentelor copilului, planificând intervenția potrivită împreună cu adulții din viața copilului. Aceasta poate include schimbarea sau îmbunătățirea stilurilor parentale și lucrul cu alte persoane care-l influențează pe copil. În cazul comportamentelor intense, intervin și cu copilul pentru a-i dezvolta abilități de autoreglare. În esență, intervin asupra relațiilor semnificative ale copilului, asupra sentimentelor și gândurilor sale, înainte de a interveni asupra comportamentului. Folosesc strategii și tehnici specifice de autoreglare și îi învăț pe părinți cum să se conecteze și să se „co-regleze“ cu copilul pentru a-i dezvolta abilități de autoreglare în toate interacțiunile sale.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
