Urania Cremene este un nume de care a auzit probabil întreaga Românie, este unul dintre oamenii care caută să creeze armonie în familie și să-i susțină pe părinți în procesul de creștere și educare a celor mici. Din această toamnă, Urania este parte dintr-un nou proiect marca Antena 1. De aceea, am stat de vorbă cu Urania despre parenting, nevoile copiilor și emisiunea MediCool.
De anul acesta s-a modificat semnificativ structura anului școlar. Cum îi putem ajuta pe copii să facă trecerea de la vechile reguli la cele noi?
Aș vrea să mă opresc asupra modului în care noi, părinții, îi putem ajuta să facă față schimbărilor. Asta pentru că viața întreagă e un șir lung de schimbări și pentru că îi putem învăța de pe acum să fie flexibili în loc să opună rezistență. Iar pentru asta au nevoie de noi, părinții. Să-i ghidăm, să le răspundem la întrebări, să nu-i forțăm să facă ceva ce nu sunt pregătiți. Pentru că astfel de reacții constructive din partea noastră îi ajută să se simtă în siguranță, indiferent cum arată lumea din afară. De exemplu, putem planifica împreună cu ei un modul școlar, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, săptămână de săptămână. Putem face împreună grafice care să-i ajute să se organizeze mai ușor și le putem oferi soluții atunci când simt că se împotmolesc. Cel mai important este să luăm totul pas cu pas și chiar să le spunem „Va fi bine. Sunt alături de tine“. Pentru că, indiferent ce schimbări vor apărea peste 2 luni sau 2 ani, noi rămânem singura constantă din viața lor.
Dacă în familia noastră există un copil care întâmpină dificultăți în ceea ce privește mersul la școală: spune că nu-i place, că nu se simte în siguranță, că nu se înțelege cu colegii. Ce putem face ca părinți pentru a-l ajuta pe copil să își crească încrederea în propriile resurse și capacități?
Ca să știm cum putem ajuta concret un copil, e necesar să identificăm mai întâi ce îl doare. Iar în continuare voi vorbi despre nucleul muncii mele ca mamă și ca specialist în parenting de peste 10 ani de zile, și anume satisfacerea celor 3 nevoi psihologice de bază: nevoia de conectare, nevoia de competență și nevoia de control (autonomie). Pe scurt, când unui copil îi sunt satisfăcute aceste 3 Nevoi, el se simte iubit, încrezător în forțele proprii și în capacitățile sale și simte că el este cel care ia propriile decizii în viața lui, iar asta îi dă o stare de bine. Când cele 3 nevoi nu îi sunt îndeplinite, copilul se poate simți neiubit, că nu e în stare de nimic sau îi lasă pe alții să ia decizii în locul lui, chiar dacă nu sunt cele mai bune.
Iată cum ne putem asigura că cele 3 Nevoi Psihologice de Bază îi sunt satisfăcute în contextul școlii:
Ca să înțelegem dacă Nevoia de Conectare îi este îndeplinită, putem răspunde la următoarele întrebări: Cum se înțelege copilul meu cu ceilalți colegi? Vorbește cu ei în pauze sau stă mai mult singur? Se simte auzit, văzut, respectat de ei? Simte că are un prieten apropiat sau că face parte dintr-un grup? Are un coleg de bancă pe care abia așteaptă să-l vadă și se întâlnește cu alți colegi pe drumul spre școală sau spre casă? Pe de altă parte, ce relație are cu educatoarea sau cu învățătoarea? Abia așteaptă să o vadă sau se furișează pe lângă ea? I se luminează fața atunci când o întâlnește întâmplător sau stă cu capul plecat sau chiar se ascunde după tine? Vorbește despre ea cu teamă sau o vede ca pe un model, ca pe un mentor? Dacă identificăm dificultăți în relația cu colegii de clasă, îl putem ajuta să găsească măcar un coleg pe care îl place și pe care îl poate invita să facă activități și în afara școlii. Pot face temele împreună sau pot ieși cu bicicletele sau chiar pot descoperi o pasiune comună care să îi apropie și mai mult în timp. Important este să se simtă văzut și că, lângă acel prieten, copilul nostru poate fi el însuși. Dacă simțim că lipsește conectarea cu educatoarea sau învățătoarea, îi putem propune o întâlnire prin care copilul să o cunoască și în afara orelor de clasă. Putem să o invităm la o cină sau chiar la o plimbare în parc, iar copilul poate să se conecteze cu ea la nivel uman, de la inimă la inimă, nu doar de la învățătoarea care stă la catedră la copilul care o privește din bancă.
Mergem mai departe cu Nevoia de Competență. Îl putem ajuta să se simtă mai competent, creând împreună cu el un program de activități școlare și ajutându-l să urmeze acest program.
De exemplu, să presupunem că stabilim împreună că își va scrie temele între orele 16:00 și 18:00. Îi putem sugera să scrie mai întâi temele la care se simte stăpân pe sine și să continue cu cele unde întâmpină dificultăți. Dacă începe cu un exercițiu la matematică pe care îl rezolvă cu greu, poate să fie tentat să spună „Nu mă descurc!“ sau „Nu mai fac nicio temă!“. În schimb, dacă începe cu o materie care îi place și pe care o stăpânește, de exemplu engleza, după ce va termina tema, nu va fi debusolat și poate chiar se va simți provocat să încerce și ceva mai greu.
Cât despre Nevoia de Control, neîndeplinirea ei este cauza multor refuzuri și altor comportamente negative ale copiilor. Ce putem face este să îl ajutăm să simtă că el este cel care face alegerile în ceea ce-l privește, de la lucruri mărunte precum hainele pe care le îmbracă la școală sau traseul pe care-l alege într-o dimineață sau alta până la lucrurile mai importante precum opționalul pe care îl va urma anul acesta sau ce activități face după școală.
Ca părinți, e important să-i satisfacem copilului aceste 3 nevoi psihologice de bază, în fiecare zi. Adică, nu e suficient să ieșim cu el în parc într-o zi pentru ca în următoarea zi să nu îi acordăm timpul și atenția noastră. Și chiar dacă pare că efortul nostru e unul mare, atunci când vedem rezultatele, adică un copil deschis, care se simte iubit, competent și încrezător în cine este el, indiferent de ce spun colegii lui sau copiii de la locul de joacă, vom ști că facem o treabă bună.
Dacă constatăm că una dintre provocările copilului este gestionarea emoțiilor dificile, de exemplu frică sau anxietate, care sunt cele mai bune strategii pentru a-i oferi ajutor?
În primul rând, scopul nostru nu este să facem frica să dispară, ci să-l ajutăm pe copil să simtă că o poate depăși singur. Asta înseamnă să evităm să-l umilim, să-l etichetăm, să-l comparăm cu alți copii sau să-l forțăm să se confrunte cu o situație pentru care nu e pregătit. În schimb, soluția care poate face „minuni“, chiar și în cazul adulților, este empatia. Adică, să dăm jos costumele de oameni mari, să ne așezăm lângă copil, umăr lângă umăr și să-i arătăm că înțelegem prin ce trece: „Te cred că ți-e frică“ sau „Te înțeleg. Începutul acesta de an chiar e provocator.“ pot fi „fraze- pansament“ prin care noi nu suntem părinții care-l forțează să devină curajos cât batem din palme, ci devenim aliați, prieteni, parteneri de nădejde. Abia apoi putem aplica metoda pașilor mărunți, adică pornim de la cel mai mic pas pe care îl poate face copilul pentru a-și gestiona frica și apoi continuăm cu altele mai mari. De exemplu, dacă îi este frică să iasă la tablă la ora de matematică, îl putem încuraja, pentru început, să ridice mâna de fiecare dată când știe răspunsul la o întrebare, chiar și la altă materie. Pe măsură ce va răspunde și se va simți mai sigur pe el, îl putem încuraja să aleagă o problemă pe care știe să o rezolve și să îi spunem că poate să ridice mâna să iasă la tablă, când se simte pregătit. Faptul că avem un plan și că îi arătăm că îl iubim, chiar dacă nu vrea să iasă la tablă din prima, îl va ajuta să se simtă susținut și să prindă încredere în el până va veni ziua în care ne va spune „Mami, azi am avut curaj și am răspuns la oră!“
℗PUBLICITATE
Ai scris și vorbit mult de bullying. Cât de important este ca adulții să înțeleagă diferența dintre bullying și hârjoneala tipică dintre copii, și în special dintre băieți?
Mi-a plăcut întrebarea asta, mai ales pentru că sunt mulți părinți care nu se simt în siguranță când văd hârjoneala între copii, așa că se grăbesc să-i despartă sau să-i pună la punct. Băieții, mai ales, au nevoie de hârjoneala aceea tipic masculină, iar când îi oprim e ca și cum blocăm o etapă firească din dezvoltarea lor. Atât timp cât copiii se simt bine, râd când se înghiontesc și nu își provoacă suferință unul altuia, nu e cazul să intervenim. În schimb, când copiii, în special cei mici, iau joaca în serios și încep să lovească, atunci îi putem învăța ce să facă. O metodă ar fi să-i încurajăm să spună „cuvinte-cod“ prin care îi atrag atenția celuilalt și îl fac să se oprească. Pot fi cuvinte precum „STOP“ sau chiar unele amuzante precum „banană“ sau „pasăre flamingo“ care îi stârnesc curiozitatea celuilalt. Astfel, hârjoneala e acceptată atât timp cât ambii copii se simt bine, intră în rolul pe care îl joacă și e evident că niciunul nu e speriat sau nervos.
În schimb, bullyingul nu e o joacă de copii. Aici vorbim de un comportament agresiv repetat cu scopul de a-l face pe copilul-victimă să se simtă mic, umilit, jignit, rușinat. Și, de cele mai multe ori, nu se întâmplă la locul de joacă sau în ochii părinților, ci într-un loc mai ferit, acolo unde copilul agresat nu poate cere ajutorul cu ușurință.
Bullyingul poate fi asociat cu un deficit al abilităților de gestionare mai bună a emoțiilor. Dacă constatăm că fiul sau fiica noastră se implică în comportamente de bullying care ar fi primii pași pentru a-i dezvolta și alte strategii (unele mai sănătoase) pentru gestionarea emoțiilor?
Aș spune mai degrabă că are legătură cu lipsa satisfacerii Nevoii de Conectare. Explic imediat de ce. Când un copil nu simte că e văzut sau auzit, el nu se simte iubit și acceptat așa cum este și poate chiar crede că este ceva în neregulă cu el. Astfel, el preferă să atragă atenția oricum, chiar și prin comportamente negative, decât deloc. În mintea lui, își poate spune „Dacă mami se uită la mine când fac ceva urât, mă vede“. Adică, nu se mai simte invizibil. Pentru că opusul iubirii este… indiferența, iar copiii fac orice ca să fie văzuți. Pe de altă parte, da, putem vorbi de o gestionare greșită a emoțiilor, însă nu le-aș include în contextul bullying-ului. Pentru că, așa cum am mai spus, bullyingul este un comportament negativ repetat și intenționat, nu o reacție pe care un copilul o are la nervi sau pentru că și-a pierdut controlul. Nu vorbim de tantrumul din magazin pentru că nu i-ai luat o jucărie cu Elsa sau Spiderman, ci de un act agresiv voit, cu intenția de a face alt copil să se simtă prost.
Ce putem face dacă al nostru copil a devenit un bully pentru un alt copil? În primul rând, empatizăm cu el. Îl privim în ochi și îi spunem „Sunt aici. Te văd. Poți să vorbești cu mine despre asta dacă vrei.“ Apoi, odată ce ne-am reconectat cu el, nu punem capac furiei așa cum facem cu o oală sub presiune, ci îl învățăm să o elibereze constructiv, fără să provoace durere altcuiva. Îi putem sugera, ca atunci când e nervos, să bată tare din picior, să scrie pe foaie de hârtie „Sunt furios!“, să dea muzica la maxim și să cânte sau să umfle un balon și să-l arunce în aer. Orice, numai să nu rănească un alt copil.
Din această toamnă te vedem la MediCool, pe Antena 1. Cum a venit ideea de a face parte din echipa acestui show și cum a fost integrarea ta în proiect?
Am ales să fac parte din acest proiect tocmai pentru că atât eu, cât și doctorul Mihail Pautov, dar și ceilalți coprezentatori, împărtășim aceleași valori care se axează în jurul cercetării și științei. Avem în noi dorința de a ajuta oamenii să ajungă la studii și informații validate științific, dar într-o manieră interactivă, distractivă, prin multe exemple și experimente. Mai exact, vom face „edutainment“ – educație prin divertisment. Adică, le vom vorbi celor care ne urmăresc despre sănătate, prin intermediul jocului, astfel încât părinții vor învăța informații de bază despre corpul și sănătatea copilului lor, fără să se încurce în termeni medicali pe care nu-i înțeleg.
Ne dorim să aducem familia, cu tot ce înseamnă ea, în contextul sănătății, per ansamblu. Vom vorbi despre cum putem avea copii echilibrați, în familii echilibrate, și cum îi putem crește sănătoși – emoțional și fizic.
Vorbește-ne puțin despre partea ta de implicare în emisiune și despre ce pot afla părinții care vor urmări emisiunea?
În acest sezon, le vorbesc părinților despre provocări și probleme arzătoare, de la cum ne hrănim sănătos copiii, fără să ajungem la lupte de putere și nervi, până la cum ne afectează stresul viața, corpul și chiar familia. Rolul meu în această emisiune e să îi ajut pe părinți să crească copiii cât mai echilibrați, iar parte din echilibrul copiilor este și sănătatea – fizică și emoțională. Astfel că am pus tehnici de parenting validate științific, într-un context mai dinamic. Am apelat la joc de rol, la exerciții pe care le-am pus în practică alături de ceilalți coprezentatori și de invitați cunoscuți, dragi oamenilor de acasă.
Dacă ar fi să le dai părinților un sigur sfat, de care să țină cont în relaționarea cu copiii lor, pentru ca aceștia să se dezvolte într-un mod sănătos, care ar fi acesta?
Cel mai mare dar pe care îl putem face copiilor este TIMPUL nostru. Iar când spun acestea, mulți părinți se sperie și își imaginează că trebuie să renunțe la joburi sau la pasiunile lor ca să stea toată ziua acasă cu cei mici. Între noi fie vorba, copiii nu ar vrea ca noi să renunțăm la cine suntem ca să le oferim viața pe care o visează.
Ce vor, în schimb, e să le dăm o bucățică din timpul nostru în fiecare zi, adică o oră, două în care suntem doar noi și ei, iar întreaga lume e „pe pauză“. O oră, două, în care telefoanele sunt închise, nu facem liste de cumpărături și nici nu punem în fugă o piesă în puzzle-ul lor în timp ce așezăm rufele pe uscător. O oră, două, doar ale noastre, indiferent că facem „nimicuri“, adică gătim o pizza sau adunăm frunze de toamnă sau „lucruri mărețe“ și vorbim despre Dumnezeu sau David Popovici. Pentru că, vedeți voi, dacă nu ne luăm timpul acesta acum, când au 5, 8 sau 11 ani, s-ar putea ca într-o bună zi să intrăm în casă și să nu mai recunoaștem copilul care ne închide ușa în față. Sau să spunem „Îmi vreau copilul înapoi“, chiar dacă, în sinea noastră, simțim poate că e prea târziu. Ca să nu ajungem acolo, haideți acum, cât încă e devreme, să petrecem timp împreună cu copiii noștri. Ne vor mulțumi, ne vom mulțumi! [râde]
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
