Protagonista interviului #CeNuVreauSăȘtieLumeaDespreMine de astăzi, pe paginadepsihologie.ro, este o bucurie de om. Profesional, poartă multe „pălării“, fiind om de radio și tv, creator de conținut, precum și muzician. Personal, este genul de persoană care face ca totul să pară mai ușor decât este viața, în realitate, atât pentru ea însăși, cât și pentru cei din jur. Despre temeri, iubiri, cotidianul firesc și nu numai, am discutat în rândurile de mai jos cu Bianca Purcărea.
Care este sfatul primit de la mama ta, atunci când ai decis să te muți in București?
Când m-am mutat de-acasă, părinții mei deja aveau un an de străinătate, așa că sfaturile au fost aceleași ca atunci când am rămas singură, pentru un an, în casa în care am și crescut. Cu toate astea, nu îmi amintesc să fi fost niște sfaturi anume, pentru că avuseseră deja încredere să îmi dea mie decizia de a-i însoți sau nu, iar faptul că aveam și avem o relație atât de apropiată, a făcut să nu aibă emoții în ceea ce mă privește. Mi-a repetat toată copilăria, dar și adolescența, că nu e neapărat despre mine, ci despre ceilalți, că intențiile mele bune nu coincid întotdeauna cu ale celorlalți, iar asta e un lucru pe care e bine să-l am mereu în vedere când acord încredere celor din jur.
De unde vine această energie pozitivă a ta?
Cred că vine din faptul că nu mă iau pe mine, sau viața foarte în serios. Chiar sunt un punctuleț invizibil de pe Lună. Dar încă este foarte interesant să aud cât de mulți oameni mă percep ca fiind o persoană cu energie pozitivă. Și cred că abia recent am început să mă văd și eu pe mine însămi ca fiind un om pozitiv. Sunt. Doar că nu m-am văzut așa și nu sunt sigură că am fost până acum puțină vreme, când maturizarea mi-a adus o altă înțelegere asupra vieții și asupra felului în care vreau să o trăiesc, în anii adolescenței mele, și cred că încă se aplică, se purta să fii neînțeleasă, dramatică, enigmatică și cred că m-a urmărit etichetarea asta greșită, chiar și în capul meu.
Ce faci când nu ai cea mai bună stare emoțională?
O las să fie, o accept. Nu e întotdeauna ușor, pentru că, de cele mai multe ori, nu mă străduiesc să o depășesc, ci mă străduiesc să o analizez și sunt conștientă de cât de absurd este procesul ăsta, căruia cred că i se spune „overthinking“, însă așa funcționez, cu întrebări: De ce mă simt așa? O fi hormonal? O fi vreun gând pe care nu-l conștientizez? Oare pentru că sunt obosită? Oare îmi trebuie magneziu? La „rece“, mă amuză metaprocesul ăsta de înțelegere a lui „dar ce naiba am?!“, însă, per total, am învățat să îmi accept stările proaste și să iau o pauză din ce fac, sau să abandonez de tot. Dar trebuie să recunosc că, până recent, aveam două seriale în care mă refugiam, care îmi dădeau o stare de bine aproape instantanee și care erau „desertul“ meu pentru stări proaste, pentru că mă consolau și îmi luau, aproape complet, gândul de la ce mă necăjea. Am tăiat accesul la acest desert, pentru că deja era aproape adicție, iar acum trec printr-o perioadă în care sunt atentă la excese de orice fel, așa că… sunt curioasă către ce o să fug pentru consolare, la prima deraiere emoțională.
Care este acel obicei supărător care pe alții îi deranjează la tine?
Cred că are legătură cu detaliile în care tind să intru când povestesc ceva. Mi s-a sugerat discret să trec la subiect, însă dau detalii nu pentru că îmi place să mă aud vorbind, ci pentru că, în cursul povestirii mele, ele au sens și sunt indispensabile. Dar sunt conștientă că mă pot lipsi, uneori, de ele.
Ce nu-ți place la tine?
Ah. Asta e o întrebare foarte amuzantă, pentru că, în general, la interviuri, oamenii își enumeră drept defect, aproape întotdeauna, încăpățânarea. Iar asta e un pseudodefect. Ca ambiția. Însă fix asta îmi lipsește mie. E una din revelațiile recente pe care le-am avut, că nu mă încăpățânez să fac lucruri. Când ceva nu-mi iese, nu insist. Probabil îmi rulează în subconștient gândul că, dacă trebuie să se întâmple, se întâmplă, dar mi-e greu să iau în considerare că, pentru unele lucruri, trebuie să muncești și să dai cu capul de pereți, până iese. Ei bine, lipsa asta de încăpățânare se traduce și printr-o lipsă de ambiție și simt, uneori, că mă încurcă, dar nici nu mă face să sufăr, pentru că, de fapt, înseamnă că las viața să curgă liniștită și eu asist la ce îmi aduce și mă adaptez, din mers. E și bine, și rău. Dar și la asta lucrez.
Cui ai făcut un rău pe care nu-l poți uita?
Sper că n-am făcut rău nimănui! În afara de o inimă frântă sau poate, fie, două, în liceu, sper că n-am rănit și, dacă am făcut-o, să afle de aici că n-a fost cu intenție. Lăsând mesajele la care n-am răspuns băieților deoparte, însă, a existat un lucru pentru care m-am căit, atunci când am aflat cum stă treaba cu raporturile de putere dintre copii, în găștile de la bloc, pentru că a existat o fetiță care ar fi putut mânca sarmale din foi de viță cu noroi, dacă n-ar fi fost mai isteață decât credeam noi, copiii de la altă scară. Nu mi-ar fi părut rău dacă pica în plasă, pentru că eu o făcusem la un moment dat și, faptul că nu m-am supărat (cred ei), m-a făcut acceptată în gașcă. Ea, însă, nu cred că voia să fie parte din grupul nostru, deși, chiar și ani mai târziu, amintirea asta parcă doare.
Care este acel gest supărător al soțului tău pe care îl face adesea, dar îl ierți, de fiecare dată?
Se enervează când îmi dă indicații și eu nu le înțeleg. Mă orientez bine în spațiu, dar fizic, la fața locului, nu virtual, imaginându-mi cum intru pe a treia la dreapta și las florăria aia mică în stânga și traversez lângă stația aia de tramvai, și tot așa. Însă, uneori, e nevoie de ghidaj virtual și mă pierd rapid, pentru că nu pot vizualiza ce îmi explică el, lucru pe care el nu-l poate înțelege, din moment ce am o busolă atât de bună, în realitate. Dar nu se lasă cu certuri, e doar o stare de tensiune de care ne amuzăm, apoi.
Ți s-a întâmplat să verifici telefonul partenerului, fără că el să știe?
℗PUBLICITATE
Niciodată. Nu am avut niciodată curiozități de genul ăsta, pentru că avem o relație sănătoasă în care comunicăm, petrecem timp împreună, povestim, discutăm și niciodată nu m-am simțit suspicioasă cât să vreau să mă „lămuresc“ singură uitându-mă în telefon; și sunt convinsă că e valabil și viceversa. Mi se pare că un gest de neîncredere care poate clătina orice discuție frumoasă între doi parteneri.
Ai avut, de-a lungul timpului, probleme cu stima de sine?
Oo, da! Și, din păcate, ce femeie n-a avut?! Totodată, cred că nu este o chestiune de domeniul trecutului, pentru că încă mi se întâmplă să mă uit în oglindă și să nu mă simt confortabil, să prefer să renunț la o activitate pentru că nu mă simt fit sau smart enough, însă ies, ușor-ușor, din zona asta de dileme, pentru că m-a pus și mă tot pune viața în situații din care sunt mândră de cum reușesc să ies și e un semn bun că încep să înțeleg că, dacă „nu pot să fac asta“, atunci „pot să fac cealaltă“. Un fel de lege a compensației care mă scoate din clătinările astea ale stimei de sine.
Cât de des ieși din zona de confort?
Atunci când sunt înconjurată și de alți oameni în afară de prietenii mei. Sunt sociabilă, dar nu-mi vine întotdeauna natural. Sunt perioade în care răresc, considerabil, activitățile care presupun interacțiunile de genul acesta, dar sunt și perioade în care mă hrănesc și tânjesc după ele.
Ai fost, vreodată, într-un cabinet de psihoterapie?
Sunt martora transformării și a vindecării prin terapie, a multor prietene de-ale mele și știu, înțeleg importanța și puterea ei, însă nu am simțit eu nevoia de a mă consulta cu un psihoterapeut. Sunt, cred, mai multe motive, atât pentru că am o relație în care îmi vărs, mereu, oful și îmi este ascultat, cu răbdare, în care se caută soluții, dar și rădăcini ale problemelor, atunci când apar. Am, de asemenea, un cerc mic de prietene incredibile cu care am simțit, mereu, că pot fi eu însămi și să spun dacă și când mă apasă ceva, iar întâmplarea face ca trei dintre ele să aibă pregătire în acest domeniu și să aibă un alt mod de a privi lucrurile sau de a adresa întrebările potrivite. Însă este cert că, atunci când voi simți nevoia, nu voi ezita o clipă să apelez la un psihoterapeut și încurajez terapia, din toată inima.
Ce faci atunci când lucrurile nu-ți ies așa cum îți dorești?
Așa cum îți spuneam mai devreme, nu-mi bat capul prea mult. Ceea ce e și bine, și rău. S-a întâmplat, adesea, să nu îmi iasă lucruri și obișnuiam să sufăr, până când m-am obișnuit cu ideea de eșec, pentru că mi se reaminteau, constant, câștigurile paralele cu care venea eșecul, de obicei. De exemplu, am investit timp, bani și suflet într-un proiect online care nu a ieșit, dar perioada de pregătire a lui a fost cea mai bună școală pentru mine, de ale cărei lecții mă folosesc și astăzi, și o voi face mereu. Și a avut și viața grijă să nu mă cramponez în nereușite, oferindu-mi altceva care să îmi ocupe timpul pe care, altfel, l-aș fi pierdut plângându-mi de milă, și am și aici un exemplu – anul trecut, am fost la un pas de a lega un eveniment grozav în străinătate, într-un loc unde îmi doream teribil de mult să merg, cu atât mai mult să merg și să cânt. Dar, în săptămâna în care am aflat că evenimentul a picat, am primit propunerea de a merge la Paris să îi iau interviu lui Jennifer Aniston. Cele două plecări ar fi fost aproape concomitente.
Care este prima reacție pe care o ai atunci când cineva te critică, în online?
Oamenii nu prea critică, în online. Oamenii, în general, își dau efectiv cu părerea vizavi de ce nu le place lor, sau ce ar fi vrut să vadă diferit la tine sau la conținutul tău. Deci nu prea e despre mine, este despre preferințele lor. Sunt rare criticile pe care să le pot lua în serios, mai ales că, de obicei, cei care au răbdare să scrie despre ce ai făcut tu, o fac cu înverșunare, ceea ce transformă mesajul sau comentariul în atac. Iar asta, iarăși, este greu de luat în serios. În funcție de cum îmi permite timpul, răspund cu sarcasm, sau cu multă relaxare, ceea ce, pe mulți, îi dezarmează. Iar schimbatul taberelor e, întotdeauna, atât de satisfăcător!
Ai avut conversații aprinse pe care le-ai încheiat subit și apoi ai zis că s-a întrerupt?
Nuu! Nu sunt o fire conflictuală, dar, când se încing spiritele, îmi place să stau să ascult și să aduc argumente sau contraargumente, adică prefer să dezbatem mult, chir și cu tonul ridicat, decât să las lucrurile în aer, pentru că ceasul continuă să ticăie și, mai devreme sau mai târziu, explodează.
Ce-ți spui, atunci când te privești în oglindă?
„Fă-ți, odată, programarea aia la cosmetolog!“ Glumesc, deși chiar o amân. Însă nu am pep talk cu mine însămi. Simt că sunt unde trebuie să fiu și, dacă trebuie să fiu altundeva, voi ajunge acolo, într-un fel sau altul. Câteodată mă agit că nu fac suficiente, că nu pun roți în mișcare, că nu generez lucruri, că nu mă țin, strict, de planuri sau dorințe, alteori încetinesc pasul și mă bucur de fiecare cafea pe care o beau cu omul meu în liniște, fără planuri la orizont, fără fugă, cu bucuria gândului că și mâine avem o zi întreagă doar noi doi, în care o să facem ce ne-o trece prin cap.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
