Skip to content

Mintea umană reprezintă unul dintre cele mai minunate și complicate mecanisme create, cu taine departe de a fi epuizate și tipare de funcționare departe de a deveni transparente și predictibile în totalitatea lor. Cu toate acestea, știința cumulată a ultimului secol de cercetări, analize și studii, ne permite să avansăm cu modestie, două-trei ipoteze despre felul în care funcționează probabil cea mai valoroasă resursă a speciei umane – mintea noastră.

Știm deja că ambivalența majoră pe care ființa umană o are în fața noului – a explora noutatea, a transforma nefamiliarul în familiar, necunoscutul în cunoscut, pentru ca apoi să ne jucăm cu ceea ce am descoperit astfel încât să ne fie tot mai bine –, reprezintă miezul proceselor de învățare și adaptare, cu cât devenim mai buni în a face asta, cu atât suntem mai iuți în a ne eticheta ca fiind isteți, cu minte bună, orientați și descurcăreți.

Cu toate acestea, în raport cu noutatea, cei mai mulți dintre noi simțim, înainte de fiorul curiozității, pe cel al fricii; prima etichetă pe care mintea tinde să o pună la tot ce e nou este „pericol“ înainte de „oportunitate“, iar fuga în familiar pare să fie un mecanism mult mai facil decât cel al explorării. Cine să te mai înțeleagă, minte?

Ei bine, 2020 ne-a pus în față o oglindă complicată în care avem ocazia să explorăm din nou ungherele minții umane și să încercăm să înțelegem mecanismele din spatele deciziilor, comportamentelor și alegerilor naturii umane. 

Trăim cea mai neobișnuită vară a celui mai neobișnuit an

Citim statistici care transformă la nivel global Covid19 în a șasea cauză de deces; care reașază harta lumii în funcție de gradul de siguranță ce caracterizează fiecare spațiu.

În plin sezon de vacanțe, aflăm uneori de pe o zi pe alta dacă avem încă accesul garantat către o destinație rezervată și plătită, uneori cu un an înainte. 

Aflăm de spitale rămase fără locuri disponibile, de medici epuizați, de oameni de știință tot mai îngrijorați, de decidenți care par să pună pandemia în centrul fiecărei decizii pe care o au de luat – nu discutăm acum despre utilitatea, eficiența, etica și legalitatea acestora. 

Puterile lumii fac planuri de acțiune și alocă cantități de bani pe care nu-i putem număra în timpul unei vieți, pentru a repara, măcar minimal, efectele dezastruoase ale acestei pandemii. 

Mințile luminate ale globului testează scheme de tratament și soluții de vaccin. În țara noastră, zeci de mii de oameni se îmbolnăvesc, multe mii sunt spitalizați, și alte câteva mii au pierdut deja lupta cu acest virus. 

Personalități medicale și reprezentanți ai autorităților practic ne imploră să respectăm triada de aur – purtarea măștii, distanțarea fizică și igienizarea mâinilor. 

Crește numărul celor care pot afirma cu mâna pe inimă că au măcar o cunoștință care a trăit în direct experiența Covid19. Una dintre cele mai cunoscute, apreciate și de necontestat jurnaliste a țării a povestit în mass media drama prin care a trecut cu o bună parte din familia ei.

Unul dintre cei mai iubiți cântăreți ai generației noi viralizează mesaje empatice prin care îndeamnă la prudență și protecție.

Cluburi serioase de fotbal anunță îmbolnăviri în masă, în rândul sportivilor și a staff-ului tehnic deopotrivă.

Care sunt consecințele?

Ne-am aștepta ca, în fața evidențelor copleșitoare, venite pe surse diferite, în forme diferite, cu grad de accesibilitate diferit – din partea unor categorii de comunicatori atât de diverși încât, cu siguranță fiecare are publicul său, concluzia să fie unică și unanim acceptată.

Virusul există, oamenii se îmbolnăvesc, suntem departe de soluții permanente, cu fiecare zi aflăm câte ceva și, din fericire, știm care sunt acele lucruri pe care, dacă le facem, avem cele mai bune șanse pentru a rămâne sănătoși și în viață. 

Și cu toate acestea, asistăm la o polarizare accentuată a populației, între cei ce cred și negaționiști, pe de o parte, sau între adepții diferitelor categorii de explicații ale apariției și existenței virusului, pe de altă parte. Convingeri puternice care rostogolesc comportamente diverse și dau naștere unor furtuni emoționale. 

Între imaginile din Eforie Nord, sufocate de turiști care înșiră prosoape pe plajă mai destoinic decât sardinele în conservă și informații despre cetățeni care părăsesc domiciliul personal doar, din când în când, strict pentru aprovizionări și doar în condiții de protecție demne de un laborator experimental din Wuhan, rămâne marele semn de întrebare?

Cum de permite mintea ființei umane, în egală măsură, scenariile antagonice de mai sus?

Explicațiile sunt multe iar despre o parte dintre ele ați aflat cu siguranță chiar de pe site-ul paginadepsihologie.ro.

Astăzi, discutăm despre încă un concept menit să ne ajute să înțelegem, și la finalul zilei să avem mai multă empatie pentru oricine altcineva șade alături de noi, crezând într-un alt adevăr decât alt nostru – disonanța cognitivă.

℗PUBLICITATE



Din momentul în care mintea umană a ales să creadă ceva sau în ceva, cresc șansele să opereze cu filtre de selecție și analiză informațională care să justifice alegerea realizată anterior și să diminueze până la a ignora complet sau a contracara vehement orice alternativă care ar putea sugera fărâme dintr-un alt adevăr.

Elaborată de Leon Festinger, în urmă cu 70 de ani, disonanța cognitivă descrie disconfortul emoțional pe care îl simțim atunci când între două dintre convingerile ori credințele noastre, sau când între o convingere și un comportament, există contradicții. 

Să luăm de pildă, banalul comportament de fumat. Pentru un fumător, acest comportament este disonant, adică intră în contradicție cu informația „tutunul dăunează grav sănătății“. Pentru a reduce disonanța și a se simți mai bine, mai confortabil, fumătorul este nevoit să facă unul din următoarele lucruri: fie să renunțe la fumat, alegând să creadă că într-adevăr tutunul dăunează sănătății, fie să ignore acest adevăr științific, alegând să își justifice comportamentul de fumător prin motive și explicații care au sens sau o valoare de adevăr pentru el – de exemplu, mă ajută să slăbesc, mă relaxează, îmi facilitează socializarea sau concentrarea etc. La finalul zilei, acesta este mecanismul la care mintea apelează pentru a crea sens și coerență. 

Odată ce a făcut o alegere, mintea umană este foarte puțin dispusă să se răzgândească, cu atât mai puțin dispusă cu cât în numele alegerii, am depus deja muncă și efort. 

Iar când această convingere personală pre-existentă ajunge să fie contrazisă de informații noi, adesea solide, corecte, științifice, minții îi vine atât de greu să se restructureze și să accepte că a operat în baza unei teorii care acum se dovedește a fi greșită, încât, (mult prea) adesea ființa umană mai degrabă ar pune sănătatea (proprie sau pe a altora) în pericol, decât să accepte informațiile noi și implicit să accepte că a greșit. 

De ce ne este atât de greu să ne răzgândim sau să recunoaștem că am greșit?

Disonanța cognitivă ascunde un mecanism motivațional foarte puternic, care ne ajută să înțelegem de ce ne este atât de greu să ne răzgândim, să acceptăm  eroarea, sau să aderăm la adevăruri științifice, chiar și atunci când ele sunt de natură să ne salveze viața. 

Disonanța este cu atât mai puternică (a se citi suferința emoțională este cu atât mai mare) cu cât dovezile noi amenință și ceea ce credeam despre competența și valoarea noastră personală.  

Cu fiecare pas pe care îl facem după ce am luat hotărârea inițială, cu fiecare comportament realizat în baza acelei hotărâri, ne vine tot mai greu să admitem că este probabil să fi greșit, mai ales atunci când rezultatul final se dovedește a fi generator de suferință. 

Aflăm de la buletinele de știri că sunt persoane care, de pe patul de spital, diagnosticate și suferinde, refuză tratamentul care le-ar putea salva viața, agățându-se de credința inițială, „acest virus nu există“ și ulterior, de explicațiile care le oferă justificare – „medicii sunt plătiți de companiile farmaceutice să ne îndoape cu medicamente pentru propriul profit“ sau „de fapt nu am Covid-19 ci doar o gripă care, deși mă face să mă simt rău, va trece de la sine“. 

Hai să ne gândim puțin la alegerile și deciziile „vechiului normal“, cele care au adus atât de mult timp sens, coerență și satisfacție vieții noastre. 

  • Este normal să petrec serile de vară la terasă, cu gașca de prieteni.
  • Este normal să ies din casă cum și când vreau eu. 
  • Este normal să plec în concediu. 
  • Este normal să petrec timp cu prietenii mei.
  • Este normal să mă antrenez la sala de sport.
  • Este normal să îmi îmbrățișez prietenii.
  • Este normal să merg la petreceri.
  • Este normal să merg în cluburi și să dansez dezlănțuit alături de sute de alți tineri. 
  • Este normal să văd meciul de fotbal pe stadion.

Toate aceste gânduri despre o normalitate în care cu toții credem puternic, sunt semnificativ disonante acum cu avalanșa de informații care susține că, făcând fiecare dintre acțiunile „normale“ de mai sus, punem în pericol sănătatea proprie sau a celor din jur.  

Cum am putea rezolva această disonanță? 

Evitând, pentru o vreme să fac toate cele enumerate anterior, dând crezare informațiilor care mă ajută să înțeleg că astfel voi contribui la sănătatea personală și colectivă. Sau, alegând să ignor complet sau să resping cu fiecare neuron din creierul meu valoarea de adevăr a oricărei informații care susține orice ar putea deveni incompatibil cu stilul meu normal de viață și cu alegerile mele. 

Ba mai mult, pentru a-mi salva respectul de sine și imaginea de persoană nu doar competentă, dar și valoroasă și cu gândire critică, ader la orice explicație, oricât ar fi de sfidătoare în raport cu legile logicului și pragmaticului, care mă ajută să îmi justific alegerile. 

Așadar….

  • Aș purta mască, dar se știe deja că sunt inutile și afectează oricum sistemul respirator.
  • Aș respecta regulile dar sunt o încălcare a drepturilor și libertăților individuale.
  • Pandemia există dar de fapt interesele din spate sunt mult mai mari și nefaste. 
  • Aș face și vaccin dacă cineva mi-ar garanta că nu fac autism sau că nu sunt cobai într-un experiment global.
  • Și oricum, eu sunt un om bun, cu frică de Dumnezeu și știu sigur că Dumnezeu nu mă lasă, tocmai pe mine, la greu. 

Abilitatea de a asimila și procesa noutatea și a ne restructura ulterior convingerile și comportamentele, cu alte cuvinte de a ne răzgândi, necesită flexibilitate, toleranță la incertitudine, abilitatea de a trăi cu imprevizibilul.

Flexibilitatea cognitivă este aceea care permite revizuirea deciziilor și alegerilor noastre comportamentale, pe măsură ce știința avansează, ajustarea lor în funcție de progresul informațional, concluzionând cu fiecare nouă etapă că am luat cea mai bună decizie posibilă în momentul respectiv. Decizie a cărei validitate expiră însă de îndată ce mintea noastră mai descoperă câte ceva, mai învață câte ceva. 

Analiza personală, reflexivitatea cu privire la propriile alegeri, gândirea critică, abilitatea de a trăi cu disonanța în loc de a ne garanta confortul emoțional prin saltul la justificări, capacitatea de a rămâne veșnic curioși și cu firimituri de îndoială, chiar dacă pierdem din certitudini, dragostea față de cercetare și cunoaștere – sunt doar câteva din premisele de care mintea noastră are nevoie pentru a rămâne trează, vie, de care noi, oamenii, avem nevoie, pentru a intra în ziua de mâine mai pregătiți decât am intrat în ziua de azi.

Suntem acolo ca și comunitate? NU. Dar nu subestimați puterea alegerii individuale. Individ cu individ, alegere cu alegere, ne apropriem de masa critică de care avem nevoie pentru a genera transformare sustenabilă la nivel comunitar. Sa rămânem curioși, empatici și încrezători!

Diana Stănculeanu este psihoterapeut și expert național în sănătate mintală. Colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și autor al platformei paginadepsihologie.ro.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0