Există un număr infinit de moduri în care un părinte își poate dezamăgi copilul, din punct de vedere emoțional. Iar unul dintre acesta este cel în care copilul este nevoit să intre în rolul unui adult, forțat fiind să-și neglijeze nevoile și emoțiile.
În acest tip de parenting adultul permite, încurajează sau forțează copilul să se comporte ca și cum ar fi el însuși părinte, nu copil. Uneori, copilul trebuie să se crească singur, iar alteori trebuie să‐și crească și frații. În cele mai extreme exemple, un copil poate fi chiar forțat să‐și crească propriul părinte. În marea majoritate a acestor familii, există tot felul de greutăți extreme care forțează copilul să devină brusc adult. Unele dintre tipurile de părinți despre care am vorbit deja sunt exemple bune de familii cu astfel de greutăți (vezi cartea Drama neglijării emoționale din copilărie, pentru a identifica și alte tipologii parentale). De exemplu, familia îndoliată, familia cu un membru bolnav sau familia în care există un părinte dependent sau deprimat. Un alt exemplu ar putea fi o familie cu dificultăți financiare, astfel încât ambii părinți sunt forțați să lucreze multe ore.
În toate aceste familii există un motiv real pentru care părintele adevărat nu‐și îndeplinește funcțiile parentale, astfel încât copilul trebuie să ia atitudine și să i le preia.
Povestea lui Zeke
Zeke, elevul de clasa a treia, ajunge acasă cu biletul de la doamna învățătoare în buzunar. Se grăbește cât de repede poate, pentru că știe că trebuie să ajungă acasă înainte ca sora lui, în vârstă de cinci ani, să fie adusă de la grădiniță de vecin. E prea mică să stea singură acasă, iar mama lor nu se va întoarce de la slujba ei de casieră la magazinul local până la ora 20:00. Zeke nu se îngrijorează absolut deloc în legătură cu biletul. El știe că mama lui nu se va supăra, pentru că ea știe cât de responsabil este el. Ea se bazează pe el și are încredere că are grijă de sora lui, face sandvișuri cu unt de arahide pentru cină pentru amândoi și o bagă la culcare pe sora lui, înainte să ajungă ea de la serviciu. Mama nu va țipa și nu va fi îngrijorată.
Aici lipsa de îngrijorare a lui Zeke cu privire la reacția mamei sale arată că nu se vede în rolul de copil. În esență, el joacă un rol de adult, cu toate responsabilitățile sale față de sora lui mai mică. De asemenea, acele responsabilități îi conferă un statut în care are mai multă putere și autoritate decât ar trebui să aibă în fața mamei sale. În absența unei granițe părinte-copil, Zeke nu învață nimic din incidentul de la școală. El își ratează în esență copilăria, ceea ce îl expune riscului de a avea un comportament mai rebel în adolescență. Însă, dacă circumstanțele nu se schimbă, el va deveni foarte probabil un adult prea responsabil, care are dificultăți în a ști ce simte, ce vrea sau ce contează. Aceasta este configurația pentru sentimentul de vid, de a fi deconectat, pe care îl simt mulți adulți neglijați emoțional.
℗PUBLICITATE
Este esențial să ții cont de un lucru important
Atunci când faci parte dintr‐o familie care este compromisă într‐un fel sau altul – părinte singur, părinte bolnav, frate bolnav sau dificultăți financiare, de exemplu – nu este nicidecum o sentință pentru neglijarea emoțională. Foarte mulți părinți care se confruntă cu provocări precum acestea reușesc să rămână armonizați cu copilul lor, oferindu‐i îngrijirea și atenția de care are acesta nevoie pentru a se simți conectat și „împlinit“ ca adult.
De fapt, nici măcar nu e o cerință obligatorie să petreci mult timp cu copilul, pentru a preveni neglijarea emoțională. Poți să fii conștient de sentimentele copilului tău, să‐l ajuți să se înțeleagă pe sine și să rămâi acordat la nevoile sale emoționale, fără să petreci enorm de mult timp cu el. Mult timp petrecut împreună ajută, cu siguranță, dar lipsa acestuia poate fi depășită.
Extras din cartea Drama neglijării emoționale din copilărie, semnată de Jonice Webb și disponibilă cu reducere în librăria online a Paginii de Psihologie.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
